În anul 2006, cu ocazia împlinirii a 250 de ani de la naşterea lui Mozart, publicam o carte cu titlu şocant: Mozart, sunt eu… a elveţianului Max Genève. Sigur, în lumea psihiatrică ne putem întâlni cu Napoleon, Alexandru cel Mare, Iisus Christos sau cu alte personaje şi nu rămânem surprinşi (ba şi îndureraţi) decât de… rătăcirile minţii.
De asemenea, oricine poate afirma că e pasionat de muzica lui Mozart, că are „ceva” din meşteşugul lui, că se apropie de geniul său ori că a compus ceva la fel, dacă nu mai reuşit ca marele muzician şi aşa mai departe. A declara însă că eşti chiar Mozart, nu, e prea de tot, nu poate fi taxat decât ca o mare necuviinţă, care nu poate rămâne nesancţionată.
Dar autorul, care „mănâncă Mozart pe pâine”, cum afirmă personajul principal al cărţii, conştient de riscuri, ne invită la lectură, decriptează, pe cât posibil, câteva dintre datele încă neelucidate din viaţa scurtă şi zbuciumată a compozitorului şi se contopeşte (evident, atemporal!) într-atâta cu muzicianul cel mai cântat pe toate meridianele lumii, încât cititorul răsuflă liniştit, îşi reprimă revolta iniţială şi, luminat şi el, îi dă dreptate autorului : da, aşa mai merge!
Publicându-şi cartea intitulată „Eu, Chirurgul…” şi confratele nostru întru bisturiu şi condei Dan-Gabriel Arvătescu, de la Roman, îşi asumă un risc important, cu atât mai mult cu cât (aidoma latino-americanului Augusto Roa Bastos, în cartea despre dictatură „Eu, Supremul …”) transformă substantivul comun într-unul propriu, ceea ce te poate duce cu gândul la intenţia de a-şi hiperboliza profesia, activitatea, şi rezultatele, dincolo de ce se ştie, se cunoaşte ori au consemnat alţii.
Iar dacă luăm în seamă subtitlul, „Monologuri-dialogate”, în care contradicţia dintre termeni este flagrantă, următorul gând te poartă către nevoia autorului de a dialoga cu sine însuşi, pe parcursul numeroaselor momente în care se rupe de orice altă preocupare, pentru a se dedica acelei creaţii fără egal a lui Dumnezeu şi a naturii, corpul omenesc, aflat într-o ipostază nefirească, indusă de uzură, boală, accidente etc. Ne-am aştepta ca tema principală a cărţii sale să fie dedicată chirurgiei. Dar autorul depăşeşte cu nonşalanţă şi cu meşteşug aria cunoscută şi ne înfăţişează, nimic altceva decât viaţa cu care dă piept în fiecare zi şi ne trezeşte impresia că timpul monologurilor sale dialogate este tocmai acela în care pătrunde (milimetru cu milimetru sau, mai bine spus, celulă cu celulă) în templul corpului omenesc, mereu uimit de perfecţiunea creaţiei.
Doctorul Dan Arvătescu nu ne oferă nici un excurs autobiografic, nici o paletă de întâmplări al căror erou a fost în decursul a peste două decenii de profesie practicată cu cuminţenie şi înţelepciune, ci încearcă să răspundă propriilor întrebări, nu la voia întâmplării, ci celor puse de viaţa însăşi. Fiindcă el, chirurgul, nu este doar un profesionist, un meseriaş, ci o părticică a societăţii, pentru care nimic din ce se întâmplă în jur nu-i este străin sau indiferent, permanent dominat de nevoia de a cunoaşte ori a înţelege mai mult decât ştie, de a schimba lucrurile de care nu este prea sigur şi, în cele din urmă, de a răspunde aşteptărilor şi speranţelor puse în el.
Autorul nu emite sentinţe imuabile, nu hotărăşte ce este bine şi ce nu, după propria minte şi alcătuire, fiindcă este conştient că răspunsurile, puzderie, ţin de oameni şi de fapte. Autorul nu cedează tentaţiei de se lansa în acţiuni întâmplătoare, cu alte cuvinte, nu vrea să se afle în treabă. Şi o dovedeşte din plin în „Discurs misandru”, (după mine cel mai reuşit text din întreaga carte), care nu este altceva decât o reuşită, spumoasă şi inteligentă şarjă la adresa veşnicului binom femeie-bărbat şi a relaţiilor dintre ei, conştient că acesta rămâne deschis pentru vecie.
Comentatorii cărţii doctorului Arvătescu consideră că ceea ce acesta ne oferă ar fi, de fapt, un mănunchi de ”tablete”. Dar cred că atributul de tabletă nu este cel mai potrivit, întrucât această specie literară de mici dimensiuni, adesea vecină cu pamfletul, are un sâmbure real, într-un eveniment, personaj sau o stare, în vreme ce autorul ne convinge că, despre aceleaşi lucruri, ar mai fi atâtea şi atâtea de spus şi că, poate, ne va şi spune.
Cred că ceea ce se potriveşte cel mai bine ideilor pe care autorul ni le împărtăşeşte se încadrează în „confesiuni”, sinceritatea comunicării fiind evidentă, multiplicată de o fantezie interpretativă şi creatoare extrem de bogată şi policromă, care nu supără pe nimeni, ba chiar obligă cititorul să-şi pună şi el aceleaşi întrebări sau să răspundă unora deja puse.
„Eu, Chirurgul …” este o apariţie editorială incitantă, care ne pune probleme şi ne invită de reflecţii, ne obligă să nu trecem, indiferenţi, pe lângă viaţa noastră şi a altora, să ne dovedim demni de apelativul de fiinţe gânditoare, dincolo de instinctele necuvântătoarelor, capabile să-şi înnobileze existenţa.
Cartea este prefaţată de Lucian Strochi, criticul polivalent care subliniază calitatea şi fantezia textului şi a problematicii pe care o promovează, şi se încheie cu un consistent „Reţetar pentru iubire”, al părintelui Cornel Paiu, preşedintele societăţii culturale romaşcane de ţinută „Clepsidra”, în care, trecând în revistă o serie de scriitori români ori străini, schiţează portretul medicului scriitor, din galeria cărora autorul cărţii face parte. Nu putem să nu subliniem reuşita ilustraţiei grafice a cărţii, care punctează temele puse în discuţie, asigurată de Cristinel-Ionel Prisacaru, care sporeşte interesul pentru lectură. Nu pot încheia fără a cita dedicaţia măgulitoare pe care doctorul Dan Arvătescu mi-a adresat-o pe volumul oferit : “Omului care mi-a fost când mentor profesional, când model de viaţă, cu dragoste”.
Virgil RĂZEŞU
