cucu si strochi

Remarcat în publicistica nemţeană postrevoluţionară îndeosebi datorită faptului că a condus mai bine de 14 ani revista de cultură „Asachi”, publicaţie cu vechi tradiţii literare, apoi săptămânalul „Informaţia Primăriei”, Constantin Cucu este unul din ziariştii din „vechea gardă” de la singurul ziar care apărea în Neamţ înainte de 1989, „Ceahlăul”. Născut în comuna Solonţ, Bacău la 21 mai 1936, absolvă şcoala primară din satul natal, apoi se înscrie la Liceul „George Bacovia” din Bacău. După terminarea Facultăţii de Filosofie – secţia ziaristică – a Universităţii din Bucureşti (1958), este angajat reporter la ziarul „Apărarea patriei” (1958-1960), apoi este repartizat profesor şi director de şcoală la Zemeş – Bacău (1961-1966), activităţile sale în judeţul Bacău încheindu-se cu funcţia de director al Casei de Cultură din Moineşti (1966-1967).

Cum în judeţul Neamţ a apărut, odată cu reorganizarea teritorială a României, ziarul „Ceahlăul”, Constantin Cucu va lucra aici, întâi redactor, apoi şef de secţie, peste şase ani, în perioada 1968-1974, reducerea de personal de la ziar fiind impusă de trecerea acestuia din cotidian la apariţie săptămânală. Va lucra apoi în funcţia de inspector cu probleme de învăţământ la UJCM-Neamţ (1974-1989) şi consilier principal la Bibliopolis S. A. Piatra-Neamţ (după 1989). Cum, la iniţiativa unui grup de intelectuali pietreni – el fiind unul din cei de bază – la Piatra Neamţ va apărea noua serie a revistei „Asachi”, publicaţie sprijinită financiar de la primul ei număr până în prezent de SC „Bibliopolis” SA, va deveni redactor-şef al acesteia, în seria nouă (1991-2005), după care va conduce, în calitate de redactor şef, săptămânalul „Informaţia Primăriei” din Piatra-Neamţ (1996-2002).O scurtă perioadă de timp a lucrat şi consilier pe probleme de carte la Centru de Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ.

O activitate de peste patru decenii pusă în slujba culturii şi publicisticii. Marea surpriză pe care ne-a oferit-o însă ziaristul Constantin Cucu a fost apariţia cărţii de proză „În volbura apelor”, un debut de excepţie, volum despre care am scris cu bucurie la apariţia lui pe piaţă. Povestirile din acest volum sunt dense, încărcate de sensuri morale, captivante prin ciudăţenia eroilor ce le populează. Rădeana, micuţul sat de pe lîngă munţii Tazlăului, devine, sub pana măiastră a acestui autor, un ţinut fabulos cu întîmplări dintre care mai stranii. În una din povestiri, de exemplu, cea cu titlul „Mult cuvioasa Marghioala lui Tălpău”, aflăm că în sat, datorită lipsei unor icoane-minune care să aducă oamenii spre biserică, mult-cuvioasa Marghioala, după ce se frământă o noapte întreagă cum să facă, lansează o poveste frumoasă: pe una din ferestrele şcolii din sat ar fi apărut un chip sfânt. Anunţarea veştii prin sat are un haz nebun, antologic, demn de pana unui mare prozator.

La şcoală, Saveto, la şcoală, că ne-a auzit cine trebuie şi ne-a trimis un semn. Un semn, ce fel de semn, întrebară într-un glas cele două megieşe, puse pe fugă după Mariţa, să nu le scape, Doamne fereşte, vreo vorbă. A dat veste Marghioala lui Talpău că unul din geamurile şcolii a fost bagoslovit cu chipul Preacuratei, şi nu-i numai ea, că-i dimpreună cu o ceată de îngeri ce nu s-a mai văzut. Ian, auzi, numa`, chipul Preacuratei, se minunară cele două gata să se lase în genunchi, dar ar fi pierdut din timp, aşa că s-au înşirat în spatele mariţei, uitând că erau desculţe şi în rochii de ogradă. Fugeau de rupeau pământul, temătoare că s-o îndepărta de sat minunea şi n-or apuca s-o vadă. Colbul se ridica până în cer în urma lor, câinele lui Iftimioaia, cât era el de colţos, a dat un scheunat de spaimă şi s-a năpustit în orgadă cu coada între picioare, iar Catinca lui Puşcalău, care venea de la fântâna din grădina lui Zavate, n-a mai apucat să se ferească şi s-a prăvălit în şanţ cu cofele peste ea. Fir-aţi aşa şi pe dincolo, le blestemă ea mâniată foc, şi o luă la goană după ele, nu ştia de ce, dar ceva trebuie să fi fost că n-ar fi fugit ele ca proastele, musai trebuie să aflu ce şi cum, şi se pierdu şi ea în norul stârnit de picioarele care depănau cu hărnicie”.

Se face pelerinaj la geamul cu pricina, fiecare vede desigur, altceva (unii, mai păcătoşi nu văd nimic), iar directorul şcolii, impresionat de faptă, îi dăruieşte bătrânei fereastra acasă. Peste cîteva luni eroina principală este îngropată cu fereastra făcută ţăndări, adunată într-o batistă. O spărsese din cauză că o ştergea zilnic. E multă poezie în această proză, cum, de altfel, găsim în toate celelalte 12 din carte. Să-i urăm colegului nostru de condei, publicistului şi scriitorului Constantin Cucu, tradiţionalul „La Mulţi Ani!” Îl aşteptăm să ne mai dea măcar încă o carte precum aceasta. (N. SAVA)

Articolul precedentNicu N. Albu, evocat la Piatra Neamț
Articolul următorPiedici pentru persoanele cu dizabilități în Spitalul Județean