Una dintre marile obsesii ale unei bune părţi a scriitorilor români, în afară de cea a îngrijirii cu mijloace specifice a gloriei sau gloriolei ce li s-a dat, este Premiul Nobel. Adică o recunoaştere internaţională pământeană, după o „carieră literară” în care ai revoluţionat şi ai îmbogăţit cu originalitatea ta literatura lumii.
Dar nu ştim cum se face că nu cei autentici râvnesc o astfel de recompensă, ci foarte mulţi “băieţi de cartier” ai literaturii de azi (fără prea mult talent, chiar fără circumcizii) râvnesc acest premiu, despre care vorbesc la nesfârşit, se zvârcolesc în somn, au adevărate coşmaruri. La întruniri scriitoriceşti, în speţă la toate festivalurile urbane şi rurale din ţară (unde, între timp, la perfectă înţelegere cu confraţii organizatori, ridică, pe sistem de reciprocitate, toate premiile în diplome şi bani , probabil un firesc antrenament pentru Nobel!), aruncă mreaja vorbei pentru a atrage o stranie captatio benevolentiae. “Domnule, zice prezumtivul nobeliar, eu voi salva literatura română de la marea ruşine de a nu avea un Nobel!”. Sau: “Ai citit ultimul meu roman? Ştii ce-i lipseşte românului, mon cher? (Oare ce-i lipseşte – mă-ntreb, c-aşa mă-ndeamnă cel din faţa mea – ce-i mai lipseşte în ţara asta plină de hoţi, de demagogie şi nebunie?) Nobelul, Premiul Nobel, doar eu pot ferici ţara asta cu un Nobel!”. Personajul e extraordinar. Poate că e cel ce poate fi văzut spălându-şi din când în când cu dero şi cif propria statuie căcată de ciori, din faţa casei, poate fi altul. Dacă e poet tradiţionalist, fost imnolog prin anii comunismului, neo-romantic sau expresionist, el face orice să i se pună eticheta de postmodernist (a aflat el că azi ori eşti postmodern, ori nu exişti!) sau, mai simplu, trece la scris romane, mai fistichiu construite, mai încîlcite şi marcate de fiorul Babel, trece la vorbit în proză, că are atâtea de povestit lumii şi că, vorba cântecului, nu e om să nu fi scris vreo cărţulie!
Da, îmi spun şi eu, din cauza unei politici neghioabe Lucian Blaga a ratat acest premiu în 1956, când l-a luat Himenez, Nichita Stănescu prin 1979, când l-a luat majestuosul poet grec Odysseas Elytis. De s-ar întâmpla, ar fi un miracol, îmi spun. Dar când privesc personajul din faţa mea, îmi piere cheful de visare. Dacă e în conducerea Uniunii Scriitorilor, prezumtivul nobeliar, “cu operă în spate”, vânează toate plecările la festivalurile din străinătate unde “reprezintă ţara”, ca să nu mai vorbim iarăşi de premii, ahtia de premii nefiind doar o gripă trecătoare, ci o boală pe termen lung, o serioasă şi incurabilă boală profesională. “Domnule, zice acelaşi personaj (eu nu pot să-mi dau seama dacă nu e altul, rod al clonării), domnule, acum scriu o carte care merge la orice premiu!”. Deh, ce s-ar fi făcut Creangă sau Eminescu dacă ar fi legat scrisul lor de premii?! Să ne amintim că Eminescu a fost chemat de câteva ori la Palatul Regal să fie încoronat ca poet şi a refuzat. Să ne-amintim ceea ce spunea Maiorescu în celebrul său studiu despre Eminescu din 1890: “Rege însuşi al gândirii şi simţirii omeneşti, care alt rege l-ar fi putut încorona?”.
Dar să ne întoarcem în zilele noastre, unde obsesia Nobelului rămâne puternică. Dacă n-a fost luat de mai vechii şi reprezentativii noştri scriitori (Camil Petrescu, Arghezi, Sadoveanu, Topîrceanu, Barbu Fundoianu, Bacovia, Nichita Stănescu, Gellu Naum,), el e râvnit de mulţi scriitori de azi. Cu cât e mai mic, autorul de cărţulii, deseori compuneri comerciale de noptieră, ahtiat după Nobel e mai neliniştit şi mai pus pe cheltuit energii în favoarea ideii. Un lobby agresiv face să-i vedem producţiunile traduse în şase-şapte-zece limbi de circulaţie, inclusiv în cele respectabile ca idiş şi suedeză. Prietenii ştiu de ce! Ba mai mult, provoacă oameni şi instituţii care dau pronosticuri: poate Ganea, poate Manea, poate Ion Cuculete, poate Cutărescu, etc. etc. Spectacolul Nobelului pe Dâmboviţa, Jii sau Bahlui e palpitant şi hazliu. Deh, liniştitul Premiu Nobel şi meganeliniştile scriitorilor români! Povestea e lungă şi se mai face. Să încheiem cu vorba unui prieten cu mult umor de Ploieşti, plecat de mult prin agorele cerești: “Vom muri şi vom vedea!”.
Daniel CORBU
