Mi-am propus să vă relatez un gest ruşinos pe care l-au făcut consilierii locali, în 2006, în privinţa unei mari sportive a României. Este vorba despre nemţeanca Viorica Ionică, marea glorie a handbalului românesc. Portarului cu cele mai multe selecţii la echipa naţională din istoria handbalului feminin (237-1 gol; pe locul al II-lea se află tot o nemţeancă, Luminiţa Huţupan Dinu, cu 201 selecţii), consilierii locali, aflaţi vremelnic în această postură, în două rânduri, i-au refuzat acordarea titlului de cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ. “3 aprilie 2006. Din cele 22 de voturi ale consilierilor locali, doar 10 au fost pentru acordarea distincţiei”, scriau ziarele locale. Şi regretatul profesor Ovidu Ţoc, primul său antrenor, declara că, “merita şi Viorica Ionică să nu se aştearnă tăcerea peste cariera ei excepţională”. Şi într-adevăr, o să vedeţi în continuare, cariera Vioricăi Ionică a fost remarcabilă.

Lot romania - Viorica Ionica a doua din stanga

Doamna de aur a handbalului românesc

În interviul “Doamna de aur a handbalului românesc”, apărut în revista Apostolul, în 2007, sub semnătura profesoarei Dida Vasilca, Viorica Ionică a povestit: “Am început activitatea sportivă la CSŞ Piatra Neamţ din clasa a IX-a, când eram elevă la Liceul Petru Rareş (1970-1974), pe postul de portar sub îndrumarea profesorului Ovidiu Ţoc. În anul 1973, am fost selecţionată în lotul de junioare al României, iar în anul 1974 eram deja în lotul de tineret. Am urmat cursurile universitare la IEFS Bucureşti între 1974 şi 1977, continuând însă şi activitatea sportivă. Din anul 1974 până în anul 1986 am jucat în echipa naţională de senioare, având 237 de selecţii şi fiind căpitanul acesteia între 1979 şi 1986. Am devenit maestru al sportului din 1976. În această perioadă am participat la trei ediţii ale Campionatului Mondial şi la Jocurile Olimpice de la Montreal precum şi la numeroase turnee în ţară şi străinătate. M-am retras din activitatea competiţională în ianuarie 1989, la vârsta de 33 ani, din motive de sănătate. Chiar dacă nu am jucat pentru echipa de senioare din Piatra Neamţ, am reprezentat în aceasta perioadă oraşul Piatra Neamţ prin prezenţa mea sub tricolor. Mă simt împlinită ca profesor de educaţie fizică la Colegiul Tehnic Forestier. Dar recunoaşterea meritelor mele nu este de actualitate din cauza faptului că au trecut mulţi ani de la retragerea mea, însă cei care mă cunosc cu adevărat, colectivul din care fac parte, precum şi colegii mei de specialitate îmi recunosc meritele sportive şi consideră că au trecut prea mulţi ani de când potrivit cererii colegilor mei de la catedră trebuia să obţin titlul de «Cetăţean de onoare» al urbei.

Mai speraţi că recunoaşterea valorii dv. va fi posibilă sau vă resemnaţi într-un fair-play caracteristic oamenilor de valoare, care nu mai speră în luciditatea deciziei politice a «granzilor»?

– M-am resemnat deja, ţinând cont de faptul că s-a încercat de două ori depunerea acestui dosar. A doua oară de fapt, nici nu ştiu ce s-a întâmplat. Oricum, consider că aceasta e ultima încercare de obţinere a titlului, încercare la care m-am supus tot la insistenţelor celor din jurul meu, care au considerat că e o mare nedreptate”. (Dida Vasilca, Apostolul, anul 5, nr. 20, decembrie 2007).

Pe locul al IV-lea la JO de la Montreal

Participarea Vioricăi Ionică (1,78 m, 69 kg,) la cele trei ediţii a Campionatelor Mondiale s-a soldat cu locul 4 în 1975, la Kiev, locul 7 în 1978, în Cehoslovacia şi locul 8 în 1982, în Ungaria. O altă prezenţă de succes a Vioricări Ionică a fost cea de la JO de la Montreal, unde a ocupat locul al 4-lea cu naţionala României. Ea a jucat în toate cele cinci partide, însă înainte de a ajunge în Canada, a trebuit să lupte din răsputeri cu patru dintre cei mai buni portari ai ţării (Lidia Stan, Elisabeta Ionescu, Clara Bartok, Doina Copotz) pentru a prinde lotul de 16 jucătoare. La JO de la Montreal a avut loc debutul olimpic al handbalului feminin. Au luat parte RD Germană (campioana mondială din 1975), URSS, Ungaria şi România, adică primele patru clasate la Campionatul Mondial din 1975, din URSS, Japonia (câştigătoarea unui turneu de calificare) şi Canada (ţară organizatoare). “România a întrecut Canada cu 17-11 şi Japonia, dar numai cu 21-20 şi a pierdut oarecum scontat, în faţa RD Germane cu 12-18 şi cu URSS cu 8-14. Am sperat totuşi că poate va avea o prestaţie mai bună în ultimul meci al turneului, cel de la Claude Robillard, cu Ungaria, hotărâtor pentru medalia de bronz. Dar, din păcate, această întâlnire n-a făcut excepţie de la linia de conduită de până atunci. Handbalistele maghiare au condus de la început şi până la sfârşit: 20-15. În tot acest timp ele au avut diferenţe de minimum 2-3 puncte, fetele noastre nereuşind să găsească aproape niciun moment “cheia» cu care să deschidă lacătul defensivei adverse. Primul titlu olimpic al handbalului feminin a revenit URSS, după ce în finală a învins RD Germană”. (Romeo Vilara, Montreal ’76, Olimpiada Nadiei Comăneci).

“Portarul trebuie să joace mereu foarte bine”

În anul 1976, prin Decretul nr. 250, Vioricăi Ionică i s-a decernat distincţia “Meritul Sportiv Clasa I”, iar în 2010, a devenit membră de onoare a FR de Handbal. “A fi portar este o «meserie», care se învaţă ca oricare alta”, îi spunea Viorica Ionică jurnalistului Ion Cupen de la ziarul Sportul în 1987, cu doi ani înainte de a se retrage din activitatea sportivă. “M-a făcut să pricep acest lucru primul meu antrenor, Ovidiu Ţoc, care mi-a explicat că fără o pregătire fizică… multilaterală, fără ca să suporţi sute de aruncări la antrenamente, din toate unghiurile şi de la toate distanţele, nu poţi ajunge decât o portăriţă oarecare, improvizată, din acelea cărora le vâjâie toate mingile pe la ureche, fără să le poată opri”. (Şcoala portarilor, Ion Cupen, Sportul, 13 iunie 1987). O altă declaraţie a Vioricăi Ionică pentru presa centrală suna în felul următor: “Un portar de excepţie poate contribui şi cu peste 50 la sută la obţinerea victoriei. (…) El trebuie să joace mereu foarte bine, să dea încredere echipei, s-o stimuleze în atac şi să o… apere când are o zi mai slabă”. (“Din teren la catedră” de Mircea Costea). Viorica Ionică, acum în vârstă de 59 de ani, s-a pensionat anticipat anul trecut din învăţământ şi s-a retras la Dochia, alături de mama sa.

Ana MOISE

 viorica ionica si ovidiu toc

“Unii au ridicat din umerii. Cine-o mai fi şi asta? Alţii au zis că sunt mai importante viiturile de pe Bistriţa, ce Ionică! Ce Viorica! Să ne mai lase, domne, în pace cu fleacurile! Vremea vremuieşte şi, când din gloria onorabililor consilieri de azi se va alege praful şi pulberea, numele Vioricăi Ionică va fi săpat pe marmura cu celebrităţile sportului naţional, pentru că adevărul şi dreptatea se răzbună până la urmă”. (prof. Mihai-Emilian Mancaş, 2006)

3 COMENTARII

  1. Viorica Ionica nu este portarul, ci handbalista cu cele mai multe selectii la echipa nationala. Detine un record care nu va fi egalat niciodata. Sa spunem ca alesii acestia vremelnici nu au legatura cu sportul si nu stiu cine a fost Viorica Ionica, mai ales ca a performat departe de casa. Intreb insa altceva: ce a facut catedra de handbal, ce a facut LPS Piatra Neamt pentru ca aceasta mare jucatoare sa fie onorata asa cum se cuvine? Ati vazut-o vreodata pe Viorica Ionica la vreo festivitate de premiere sportiva? La vreo alta festivitate? A invitat-o cineva, vreodata, la vreo lectie de handbal cu copiii? Nu, pentru ca cei care lucreaza in prezent in performanta sunt cei mai priceputi din lume si nu mai au nimic de invatat. Nu consilierii sunt de vina, ci orgoliile gratuite din sportul pietrean.

  2. Am fost unul din elevii profesoarei Viorica Ionica, in anii de liceu, imi amintesc cu placere de vremurile acelea si ma bucur sa vad ca ii reamintiti numele cu un subiect onorabil, alaturi de un alt “domn de aur” al handbalului romanesc, cel al regretatului Ovidiu Toc… Cinste lor!

Comments are closed.