* interviu cu poetul Radu Florescu
* Radu, după debutul tău din 1989, s-au adăugat multe poeme şi cărţi. Acum, după un sfert de veac, cum caracterizezi tu viaţa literară în care ai fost şi încă eşti implicat?
– După un sfert de veac în care poezia a fost pentru mine un mod de-a fi, o permanentă stare de reflecție a vieții mele de aici de pe pămînt, un destin asumat. Pot spune că locul în care am trăit și-a pus amprenta în mod decisiv pe cărțile pe care le-am scris în toți acești ani. Viața mi-a oferit pînă acum experiențe vii, scrisul a fost acea supapă prin care am reușit să comunic, ori de câte ori aveam sufletul greu. Poezia m-a apropiat de oameni, într-un mod cu totul special, mi-am făcut prieteni pe viață, alături de care am trăit și trăiesc frumos. Dar implicarea mea în viața literară a fost mai mult sporadică, doar cărțile mele au fost cele care m-au scos în lume. Fiecare am fost pe cont propriu, fiecare am decis la un moment dat drumul pe care plecăm, sau de cele mai multe ori a fost doar întâmplare. Eu am fost mereu în umbra reflectoarelor, eu am fost mereu marginea. Așa am fost lăsat în lumea asta.
* Poezia ta are vizibile accente sumbre, pesimiste – mă gândesc la “Rău de pământ”, “Negru transparent” sau “Satrapia” – dar tu eşti un optimist. Cine dintre cei doi învinge până la urmă? Despre criticii “tăi” ce părere ai?
– Dincolo de cuvintele care mă caută, totdeauna am trăit prin poezie experiențe fabuloase. Nu știu dacă poezia mă scrie pe mine, sau eu scriu poezie. Nu pot fi altfel, momentele mele de singurătate absolută mă duc direct în inima poeziei. Acolo trăiesc și văd cuvinte, stări, agnoase, care, într-un final, mă rezumă. După poezie vine viața, care mă pune pe drumuri. Aici nu mai poți trăi din cuvinte, aici ești sau nu ești. Teama de-a greși, dorința de-a fi bun, te însoțesc clipă de clipă. Născut în zodia gemenilor, îți poți imagina ușor, că niciodată nu voi ști care-mi sunt limitele. Totdeauna vom fi doi, care vom împărți în mod egal, puțin câte puțin din fiecare. Despre cărțile mele s-a scris cu simpatie.Tăcerea mea a fost înțeleasă și receptată de unii critici într-un mod neașteptat. Am avut parte de cronici care m-au bucurat nespus, unele mi-au dat chiar “aripi de înger”. Aș aminti aici pe Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Cristian Livescu, Ioan Holban, Lucian Alecsa, care au rezonat la poezia mea, cu totul diferit. Gândul meu bun este și pentru toți ceilalți care au avut răbdare cu poemele mele.
* Întrebându-l pe Cezar Ivănescu cât trebuie să publice un scriitor (cantitativ) mi-a răspuns: atât cât reuşeşte să nu se repete. Tu ce răspuns ai?
– Poezia nu înseamnă cantitate. Scrii atât cât crezi că poți respira. Orice cuvânt în plus e de prisos. Însă, uneori, a te repeta în poezie , nu este un lucru chiar rău, descoperi noi fațete ale unor trăiri care altă dată ți-au scăpat. Decontezi pentru a nu știu câta oară un rest de viață care azi sau mâine, își găsesc locul în lume. Cezar Ivănescu un poet admirabil, apropiat sufletului meu. El caută, și izbutește să găsească profunzimi de nebănuit ale cuvintelor. Fericit cel care își asumă locul în lume.
* Ai stat mult timp alături de Aurel Dumitraşcu, încă din copilărie. Ce ne poţi spune despre el?
– Aurel Dumitrașcu a fost pentru mine prietenul de care aveam nevoie. S-a întâmplat ca destinele noastre să se adune sub același cer, în același timp. Trăiam amândoi întru poezie, întru frumusețea cuvântului scris, eram martorii aceleași clipe. Amintirile mele cu Aurel înseamnă în egală măsură viață și moarte. Viaţa cu care ne umpleam sufletele, moartea care l-a ocultat prea devreme, poate pentru a-l trimite într-o lume mai bună . Așa au dispărut pentru totdeauna gesturile, cuvintele, călătoriile, bucuria.
* Ce planuri literare ai pentru acest final de an? Dar pentru anul viitor?
– Sfârșitul acesta de an mă găsește cu o nouă carte de poezie, „Poeme oculte”, aflată la tipar. Este o carte de care trebuie să mă despart , este o carte care trebuie să-și urmeze singură destinul. Pentru anul care stă să vină , vreau o antologie de autor , cu cel mult optzeci de texte care să rezume acel fior poetic care m-a urmărit în toate cărțile mele.
