În aceste zile se împlinesc 123 de ani de la trecerea în eternitate a scriitorului Ion Creangă. Opera sa şi biografia oficială fiind cvasicunoscute, amintim doar câteva din evenimentele care au condus la excluderea sa din rândul clericilor. O parte dintre motivele pentru care marele clasic al literaturii române a fost exclus definitiv din cler, la 10 octombrie 1872, sunt puţin cunoscute de publicul larg, cu atât mai puţini ştiind că pedeapsa primită a fost prea aspră şi nemeritată. În cadrul BOR, după ce s-a demonstrat nedreptatea care i s-a făcut, în 1993, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, l-a reabilitat pe diaconul Creangă.

Scriitorul ne mărturiseşte că a fost dorinţa mamei sale, Smaranda, ca să urmeze calea preoţiei, încât, din copilărie, Nică a fost trimis la Târgu Neamţ, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, pentru a învăţa cântările bisericeşti. În 1854, a fost trimis la „Şcoala de Catiheţi“, unde i-a avut profesori pe „catihetul“ Conta şi pe tânărul absolvent al Seminarului de la Socola, Vasile Grigorescu. În 1855, a fost admis în anul al II-lea la Seminarul de la Socola. În 1859, când a absolvit cursurile Seminarului din Iaşi, Ion Creangă s-a căsătorit cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu, de la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Copou.

Diacon la Târgu Frumos se ceartă cu socrul şi este arestat 3 zile

Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon în Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Târgu Frumos.  Aici, Creangă a intrat în conflict cu socrul său. Pe 13 ianuarie 1860, diaconul Ion Creangă depune „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat. „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât – ghiarele – de a mă sugruma cu totul“, mărturisea diaconul Creangă. Conflictul cu socrul său nu s-a încheiat aici. Arestat pentru trei zile, Creangă este eliberat şi depune o nouă „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului, care-i poprea şi soţia“. La scurt timp, a fost mutat la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ – Bărboi, apoi va sluji la Biserica „Sf. Pantelimon“ din Târgu Cucului.  Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit.

Acuzat că merge la teatru, se tunde şi împuşcă ciori

Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, odată cu publicarea unui material în ziarul „Convenţiunea“, nr. 14 din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele. În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.

Scriitorul, bolnav de epilepsie, moare în ajun de An Nou

După excluderea din cler, ministrul Tell l-a destituit şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister a contribuit la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. În 1873, şi-a încheiat procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca). În 1875, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care s-a împrietenit. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889, a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu.

Articolul precedent“Nu știu dacă poezia mă scrie pe mine, sau eu scriu poezie”
Articolul următorDatini şi obiceiuri: calendarul de ceapă