Într-un articol apărut miercuri, 2 iunie 1971 în cotidianul “Ceahlăul“, cu ocazia centenarului nașterii lui Nicolae Iorga, profesorul pietrean Dan Mâță prezintă începuturile ilustrului academician în ale scrisului. Iorga și-a făcut ucenicia la ziarul “Romanu” deținut de unchiul său, Manolache Argiropol. “Scurtele articole din acest ziar au fost începutul unui drum ce va îngloba nu mai puțin de 1.250 de cărți și 25.000 de articole, o operă vastă pe care doar un om, Nicolae Iorga, și o minte ca a sa le-au putut creea”. Tot la Roman, autorul romanului “Adela“, Garabet Ibrăileanu și-a petrecut frumoșii ani ai copilăriei. (Ana MOISE)
Iorga ucenic la ziarul “Romanu”
“În 1860, la vârsta de 23 de ani, Nicu Iorga se căsătorea împotriva voinței tatălui său cu Zulnia Arghiropol, de numai 17 ani, căsătorie recunoscută apoi de Costache Iorga, care «le face nuntă la Mitropolie». Dar abia la 5 iunie 1871, în actul oficialității din Botoșani se găsește scris că a venit pe lume copilul «Nicu N. Iorga, de sex bărbătesc, de religie ortodoxă, la orele 12 din noapte, în casa părintească, în orașul Botoșani din strada Copoului», fiind primul copil din familia lui Nicu Iorga. În 1873, se naște fratele lui Nicolae Iorga, Gheorghe, care a moștenit mai mult pe Drăghicești, din care se trăgea Zulnia Arghiropol, fiind o fire liniștită, cu rosturile sale bine definite în spațiu. Pentru familia Iorga zilele liniștite nu vor fi multe la număr. Boala care se manifestase prima dată la vârsta de 25 de ani, îl răpește pe Nicu Iorga, care nu împlinise încă 36 de ani. Pentru Zulnia Iorga și cei doi copii vor urma ani grei. Un sprijin dezinteresat a venit însă din partea fratelui ei, Manolache Arghiropol. Magistrat, avocat, nuvelist, poet, director de ziare și reviste, Manolache, după multe peregrinări prin țară, se stabilește la Roman, unde va continua avocatura și gazetăria. La Roman, la «unchiul Manolache» venea în vacanță Nicolae Iorga, cufundându-se cu râvnă în bibliotecă. De șederile sale la Roman se leagă începuturile intensei activități viitoare, lucru mai puțin cunoscut publicului larg. Manolache Arghiropol, la Roman, conduce ziarul «Romanu», ce a apărut din august 1874 și până în iunie 1892, ziar rămas în istorie nu prin valoarea sa, ci fiind legat de activitatea de început a lui Nicolae Iorga. Acesta în 1884, la vârsta de 13 ani, își încerca pana de scriitor în articole neînsemnate despre politica europeană, sau alcătuind anecdote pentru pagina a patra. Putem considera, deci, fără a greși, că debutul în ale scrisului se petrecea în Roman, la ziarul «unchiului Manolache». Despre acest debut, marele cărturar măturisește: «stăteam la masa lui moșu Manolache, care cu ciubărul în care-și răcea vinul supt masă, îmi dicta pentru ziarul pe care apoi prospăt venit de la tipografia lui Kubeica, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moleri, pe care mă îndărătniceam să-l scriu Moliere, ori, retras în colțul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra, sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care “moșu” la găsea vrednice de a fi publicate în fruntea ziarului său, Romanu, fără l, ca să nu se confunde cu Romanul lui C. A. Rosetti». Aici, «în cămăruța de mijloc dintr-o bibliotecă de romane frantuzești, cărți care vorbeau puternic închipuirii mele ce-și făcuse aripile, am cunoscut înțelepciunea de 24 de ceasuri a ziarelor». Scrisul său, străbătut de la un capăt la altul de fiorul geniului, și-l începea, așadar, la neînsemnata publicație romașcană «Romanu». Scurtele articole din acest ziar au fost începutul unui drum ce va îngloba nu mai puțin de 1.250 de cărți și 25.000 de articole, o operă vastă pe care doar un om, Nicolae Iorga, și o minte ca a sa le-au putut creea”. (prof. Dan Mâță, Ceahlăul, miercuri, 2 iunie 1971).
Ibrăileanu și Romanul
“Viața lui Ibrăileanu – întruchipând un destin aparte – se compune dintr-o sumedenie de secvențe: copilăria petrecută la Roman ; nenumăratele peregrinări – în căutarea unei vieți mai bune – prin diverse sate din județele Roman și Bacău; moartea mamei (1876), căreia îi face un admirabil portret în Amintiri și Adela; școala primară și Gimnaziul «Roman Vodă», cu profesorul Theodor Nicodim, la care a ținut atât de mult; Romanul, cu muzica militară și grădina publică, bulevardul de lângă Precista Mare și fetele pe care le-a iubit: Profira, Estella și, în special, Otilia. Romanul – orașul copilăriei și adolescenței – îi dedică pagini de neuitat. În articolul «La Roman» publicat sub pseudonimul «Trecător», identificat și reprodus de noi în revista Ateneu (nr. 1 din ianuarie 1970), evocă-într-o manieră clasică – oameni și moravuri caracteristice climatului specific din acest târg de sfârșit de secol. Cântecul unei flașnete dintr-o primăvară de demult îl emoționează adânc, mărturisește Ionel Teodoreanu:
– «N-am ascultat muzica, domnule Teodoreanu. Am revăzut orașul copilăriei și tinereții mele, Romanul. Ce-a mai rămas?» («Masa umbrelor»). Pe patul de moarte, Isabela Sadoveanu îi recheamă «clipe dintr-un trecut foarte îndepărtat, amintiri din prima sa adolescență la Roman»:
– «Cum? Îți amintești de mine, cel de vremurile eroice ale primelor zile de adolescent? Unde erai? De ce nu te-am cunoscut?». Apoi :
– «Ce fericit sunt – mi-a spus – că ai evocat aceste clipe din epoca unică a vieții, din acea vreme rămasă în amintire cu o frumusețe dumnezeiască. Nu mai vreu să trăiesc decât zilele acelea». («Ultima întrevedere cu G. Ibrăileanu»). Ibrăileanu a fost un romantic în cel mai bun înțeles al cuvântului, element care apare, destul de pregnant, din tot ce a scris , din toate manifestările sale. «Romantic-este cuvântul în care se cuprind toate – 16 ani, libertate, amor, muzică,natură; temperament sensibil și imaginativ – la un loc alcătuiau cel mai romantic romantism». («Amintiri din copilărie și adolescență»).
Profesor la Facultatea de litere și filozofie din Iași – Ibrăileanu – mult timp bolnav – a fost suplinit la catedră de blândul, discretul și delicatul Octav Botez. Când a revenit la cursuri, a fost o adevărată sărbătoare. Era într-o după-amiază din luna mai a anului 1931, mai pe seară. În aer, ceva din atmosfera evocată, cândva, de Geoge Topârceanu într-un vers: «Pe-atunci înflorea liliacul…» «Prelegerile» se țineau într-o clădire situată la stradă, pe Copou, unde se aflau și bibliotecile seminarului de română și slavistică. Venise cu trăsura. Îl așteptam cu înfrigurare. Bibliotecarul – mai târziu asistent și conferențiar universitar – i-a deschis respectuos ușa. Era îmbrăcat într-o pelerină largă. Pe cap, pălărie cu boruri mari. S-a debarat de ele și a luat loc la o masă. Asistență masivă pe scaune și în picioare. Şi a început – parcă n-ar fi lipsit de loc – să ne vorbească despre poezia lui Eminescu. O umbră de oboseală se degaja din toată ființa lui. Ce știam eu pe atunci despre el? Nimic. Nici măcar faptul că părinții lui au trudit și au murit în mâhnire și amărăciune în orașul de la malu Moldovei, unde el a suferit, a sperat și a iubit. Ma târziu, când luase de mult loc la «Masa umbrelor» am aflat mai multe despre dânsul. Trec prin ograda bisericii armene din Roman. Casa copilăriei – cu fața spre apus – de la geamurile căreia zărea silueta Ceahlăului profilându-se peste oraș, în zare, a pășit în neființa lui din vremuri de mult apuse. Dar – pe ecranul trecutului – mi-apare așa cum a fost odinioară… Cum ne citea versuri din Eminescu dintr-o cărțulie legată în piele, pe care o scotea din buzunarul de la piept al hainei! Odată ne-a vorbit despre scrisoarea a 4-a. S-a făcut o tăcere adâncă atunci când a citit – cum numai el știa să o facă – ultima parte a poeziei:
«Astfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultoase și sălbatice pe strună,
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…»
Când a ajuns la ultimele două versuri :
«Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun?
Oh! Organele-s sfărmate și maestrul e nebun!» era așa de emoționat, încât s-a oprit transfigurat. Mai târziu am înțeles că Ibrăileanu s-a identificat cu Eminescu și a trăit din plin toată tragedia Luceafărului…”. (N. Gr. Stețcu, Ceahlăul, sâmbătă, 22 mai 1971)
