Nu cred că există om, cât ar fi el de tare de fire, căruia să-i cadă sub privire întinderile de ape ieşite din matcă peste pământuri, case şi gospodării, şi să nu aibă o strângere de inimă cât de mică. Să nu se bucure că Dumnezeu l-a ferit de necazuri. Ba, să se mire de tăria naturii care face ca nişte pârâiaşe peste care, de obicei, păşeşti cu piciorul fără nici un efort ori seacă dacă soarele este mai puternic, să ia alură de torente neiertătoare cu tot ce întâlnesc în cale.
Imaginile sunt proaspete, dar nu noi. Au patina timpului. Sunt vechi şi repetate, an de an, primăvara sau toamna, uneori şi, şi. Scenariile sunt aproape identice: pierderi de vieţi omeneşti sau de animale de ogradă, dispăruţi, case năruite luate la vale, hectare de recoltă inundate, dureri pentru avutul şi agoniseala de-o viaţă, risipite în câteva ore.
La fel de vechi sunt şi scenele de vodevil, de operetă, cu stagiuni ad-hoc. Derulate după aceleaşi scenarii. Ce diferă este butaforia, mereu mai perfecţionată şi mai bine pusă la punct : bărci, 4×4, helicoptere, cizmuliţe înalte şi veste roşii, impermeabile galbene, reflectorizante, şi aşa mai departe, conform cu rangul celor care se fac că le pasă, actori interşanjabili, la patru ani ori mai des.
Înzăpeziri, inundaţii, epidemii, secetă, cutremure. In spe, război (cu nesătuii de putere şi teritorii). Toate calamităţi. Pe toate (vor fi fiind şi altele) le-am cunoscut şi le vom mai cunoaşte. Cu siguranţă. Este în legea firii. Semnale există. Pe unele nu le putem stăvili. Altora am putea măcar să le limităm efectele. Dar nu am învăţat şi nu învăţăm nimic. Povestea săniei, vara, şi a carului iarna, este doar poveste, Ba da (mincinos netrebnic): ne-am însuşit tehnica umplutului sacilor cu nisip. Apar imediat şi mai golesc nişte magazii. Mai multe nu. Oricât de dureroasă ar fi experienţa prin care am trecut, din care abia am scăpat. Credinţa că toate trec este marea cucerire. Temelie. Verificată şi fără greş. Alături de practica bilanţurilor, la metru pătrat. Bâiguim câteva zile, cu spume la gură : vom face… vom drege… vom… şi vom… Dar uităm repede şi ne bucurăm de răgazul câtorva luni. Până la următoarea calamitate. Alta la rând! Asta e!
Nu facem diguri ca să oprim furia apelor. Nu regularizăm cursurile râurilor. Reparăm (vorba vine!) casele, dar pe aceleaşi locuri joase, cu probleme. Nu consolidăm blocurile şi lăsăm tencuiala şi zidurile să ne cadă în cap. Cumpărăm bărci şi helicoptere, ca să ne putem deplasa la locul dezastrelor şi să dovedim că ne pasă.
Nemernicia sfidătoare şi obraznică e la ea acasă. Marcă depusă. Românească. Originală. Nici măcar balcanică. (V. RĂZEŞU)
