Nemaipomenitele isprăvi ale lui Pazvante Chioru’ (I)

Acum mai bine de 200 de ani isprăvile unui paşă rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată şi anacronică. Puţin se cunoaşte în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viaţa şi isprăvile sale au fost însă strâns legate de suferinţele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârşitul său a fost pe măsura vieţii sale… Viaţa şi isprăvile celui care a dat limbii române una dintre cele mai vechi expresii, des uzitată şi în prezent, sunt atipice pentru majoritatea paşalelor care au servit de generaţii întregi interesele Înaltei Porţi. De fapt, îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe paşa Pazvante direct în cărţile de istorie turceşti, el rămânând până astăzi singurul paşă care a îndrăznit să se revolte contra autorităţii supreme de la Stambul şi să creeze un adevărat “stat” independent, cu capitala la Vidin, cu relaţii diplomatice private şi monedă proprie. Pentru istoricii pasionaţi, Pazvante este şi astăzi o personalitate greu de etichetat.

Pazvante Chioru’ – o amestecătură de etnii balcanice

Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, linguşitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învăţat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambiţios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaş de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19. Undeva prin iarna anului 1758, se năştea într-un sătuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puţin dar intens în noianul de intrigi şi taifasuri care zugrăveşte perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începea să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuţul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă şi un caracter pestriţ şi maleabil cum numai Balcanii puteau da naştere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuţi la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiţi de taxele comerciale percepute de turci cetăţenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneşti. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale oraşului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivaţie a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul său era născut în Bosnia din tată turc şi mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunica fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari şi turci. Tipic balcanic!

Cămătăria – între spânzurătoare şi exil

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, îşi însuşeşte primele noţiuni de politică şi se apucă de cămătărie. Cum, pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viaţă în faţa pericolului de a sfârşi în ştreang. Prins de autorităţile turce, are de ales între spânzurătoare şi exil. În urma intervenţiilor bunicului şi datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte şi fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoştinţe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiş, într-o barcă, apele Dunării şi ajunge în Ţara Românească. Aici, după multe peripeţii, datorate caracterului său bătăios şi a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiaţi ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Pazvante, la curţile domneşti din Ţara Românească

Aflat în elementul propriu printre demnitarii fanarioţi care parazitau Ţara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge şef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureşti, oferindu-şi serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenţa şi ambiţia nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani şef al gărzilor personale de arnăuţi ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracţie pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască şi să se împrietenească cu renumitul poet revoluţionar grec de origine aromană, Rigas Feraios. Atras de frumuseţea domniţelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o aşa numită jupâniţă Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ţinut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ura care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social. Pofta de glorie şi mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ţinută în frâu astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioţi mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află şi, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanţă, de către intervenţia lui Rigas Feraios, intervenţie dublată de o sumă considerabilă de bani, plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Ajuns agă, Pazvante îşi face un stat propriu cu capitala la Vidin

Pazvante trece înapoi Dunărea şi organizează o bandă de turci şi albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung şi în lat. Reuşeşte astfel să strânga o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peşcheşul trimis Înaltei Porţi. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine aga. Nemulţumit, doreşte să ajungă paşă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistenţele lui, el strânge o armată de mercenari aduşi din toate colţurile Europei şi se răscoală împotriva stăpânirii turceşti a sultanului Selim al treilea. Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa, creează un stat independent cu capitala la Vidin şi se autoproclamă paşă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relaţii diplomatice cu toate ţările din jur, ajungând chiar să-şi deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munţii Balcani, cetatea Belgradului şi oraşul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată monedă proprie care pe o parte îl înfăţişa, iar pe cealaltă avea gravată puşcăria din Sofia.

Sultanul se răzbună pe… domnitorul Ţării Româneşti

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante astfel încât, în anul 1798, trimite o expediţie militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni şi condusă de aga Husein Kucuk.  În mod bizar, armata lui Kucuk nu reuşeşte să cucerească Vidinul şi, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în faţa acestei situaţii, aga Kucuk dă vina pe domnitorul fanariot din Ţara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecinţă, sultanul emite un firman de mazilire şi execuţie a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiaşi an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante şi se hotărăşte să-l numească, în sfârşit, paşă de Vidin, impresionat de ambiţia de neoprit a băiatului din Balcani. (va urma)