Într-o etapă de creativitate absolut excepţională, România a fost sincronizată perfect cu Europa
Globalizarea e una, iar intrarea noastră în Uniunea Europeană e o chestiune de oportunitate, de conjunctură politică. Suntem driblaţi, folosesc şi eu un termen fotbalistic, e foarte clar că noi suntem driblaţi, de scumpi vecini de-ai noştri, care ne driblează de-o viaţă. România, între cele două războaie, a dat cea mai strălucită dovadă a capacităţii sale creatoare. Gândiţi-vă dvs. că România a fost întreagă doar 22 de ani, între 1918 şi 1940. Şi ce am dat? Nici o ţară din jur nu a dat ce am dat noi. Eu nu vorbesc de cei dinainte, de Eminescu, de Maiorescu, de Pârvan. Şi acolo era o creativitate şi o valoare, intelectuală şi spirituală extraordinară, concentrată. Dar între cele două războaie mondiale au fost, gândiţi-vă numai, Brâncuşi, Enescu, ei au făcut sinteză. Unul din sat de la Hobiţa şi altul din sat de la Liveni şi-atâţia alţii. Blaga, din sat de la Lancrăm, fecior de preot, filosof al culturii, poet de mâna-ntâi. Ion Barbu, ermeticul, Bacovia. Ştiţi foarte bine că Bucureştiul a fost «Le petit Paris».
Paul Morand, care a fost şi ambasador în România, a scris două cărţi: «Bucarest» şi «La flèche d’Orient». Când se vorbea aşa despre noi, eram ţara cea mai francofonă din lume, după Belgia şi Canada, care sunt cu limbile lor materne. Noi acum nu mai suntem europeni, suntem balcanici. Ştim cine are interes să spună treaba asta. Mi-e jenă să spun: vecinii noştri buni, care au fost buni toată viaţa cu noi. Circula la un moment dat un banc foarte bun. Care a fost cel mai bun prieten vecin al României? Şi se răspunde: Marea Neagră. Vă daţi seama, asta este. Am făcut eroarea cu Kosovo şi ne-am certat cu cine nu trebuia. Am primit odată o delegaţie de pe vremea lui Tito, o delegaţie de academicieni. Academiile erau mai puţin atinse de morbul comunist, erau cumva mai ferite. Era o delegaţie sârbă condusă de un bătrân foarte simpatic, prieten şi coleg cu Tito. Între ei erau şi doi aromâni. Soţul meu era aromân. Şi când au auzit Buşulenga, au venit la mine şi m-au întrebat, cum, soţul tău este aromân? Putem să-l vedem şi noi? Şi l-au invitat la restaurant la Atenée Palas. Nu ştiu ce-o fi înţeles ăia de la securitate, căci puseseră microfoane, iar ei vorbeau în aromână. Au început să şi joace, erau atât de fericiţi. Ca românii din sudul Dunării. Nu? Cum e şi Hagi. Şi conducătorul delegaţiei spunea că România şi Serbia erau singurele ţări din Europa care au fost întotdeauna prietene. Ţările care n-au acceptat nici una să ia din corpul celeilalte au fost Serbia şi România.
Nu am fost niciodată duşmani, am fost întotdeauna prieteni. Suntem o excepţie. E un lucru foarte frumos, dar, după aceea, cu Uniunea Europeană amestecată cu NATO, nu se mai ştie bine care, cum. Uniunea Europeană e una, NATO e alta. Uniunea Europeană: dacă ar fi pe drepte, ar fi ca România să fi intrat în primul val. Eram cei mai francofoni, cei mai francofili. Noi i-am salvat pe francezi în 1917. Armatele române cu eroismul lor au salvat armatele franceze ale lui Berthelot. Pe de altă parte, niciodată noi nu i-am trădat pe francezi şi nici ei pe noi. Ne-au trădat alţii, pe care-i iubim foarte tare, de altfel.
Aşadar, între cele două războaie, România întreagă a fost într-o etapă de creativitate absolut excepţională, în istoria ei şi în istoria Europei. România a fost sincronizată perfect cu Europa. Brâncuşi a revoluţionat toată sculptura franceză. Enescu a fost unul dintre cei mai mari compozitori. După părerea mea, Enescu este un compozitor al Mileniului III. «Oedip»-ul lui nu a fost încă înţeles şi nici Simfoniile, iar filosofia lui Blaga era pusă alături de cei mai buni filosofi ai culturii. Dacă ar fi apărut puţin mai înainte, cu câţiva ani doar mai înainte, ar fi fost deasupra tuturor, ştiu eu, de ceilalţi filosofi ai culturii. Şi ce şcoală de medicină aveam! Un nepot a lui Guţă Tătărăscu s-a dus la Viena să se opereze. Avea o boală de ficat. Şi acolo a fost întrebat: Cum veniţi la mine, când aveţi pe Lupu, pe Haţieganu, pe Brucner. Şcoala de medicină românească era extraordinară. Nu mai vorbim de Bagdasar, care a fost primul neurochirurg european. Vă spun, şcoala română de medicină era formidabilă, fără cusur şi fără egal în perimetrul aşa-zis balcanic. Nimeni nu se ducea să se opereze nici în Bulgaria, nici în Polonia. Toţi se operau la noi. Se venea la Bucureşti şi la Cluj. Şi eu am fost operată acolo, de plămâni, la Haţieganu. Era o clinică nemaipomenită. Dar Coandă! Fenomenul Coandă! Şi-atâtea fenomene de felul acesta, în ştiinţă. Nu s-a vorbit despre ea, d-ra. Mărăcineanu, era profesoarsa noastră de fizică la Şcoala Centrală, colegă cu Marie Curie şi cu soţul ei. Aducea ploaia în faţa noastră, în grădina şcolii. Adică, erau valori pe toate căile. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei.
Sigur, în condiţiile acestea în care… şi aici intru în povestea cu poezia şi cultura. În condiţiile în care noi nu mai vorbim despre valorile noastre naţionale şi pe care le-am îngropat, aici este durerea mea. Îl îngropăm pe Eminescu, cum nu se poate mai urât. Nu ştiu, nu cunosc a doua ţară în lume care să-şi denigreze, să-şi insulte poetul naţional. E o chestie cumplită. Noi ne îngropăm valorile. Am primit acum câteva zile, chipurile, spre referat, o carte, un manual şi m-am uitat prin el. Am rămas trăsnită. Ştiţi ce poeţi erau daţi? Demostene Botez şi Mihai Beniuc. Şi am spus: Nu vă supăraţi, eu nu pot să fac referat la aşa ceva, când noi suntem doldora de poezie mare. Cu ce să ne înfăţişăm în faţa lumii? Cu nişte fleacuri, cu nişte poeţi de mâna a cincea? E posibil? Ce se întâmplă azi e de o mare tristeţe.
A consemnat Gheorghe SIMON
