* interviu cu poetul Gheorghe Hibovski, la 64 de ani
Poetul Gheorghe Hibovski s-a născut la 29 noiembrie 1949, la Dumbrava Roşie şi este absolvent al Universităţii de Arte „George Enescu”, Iaşi, Secţia Teatrologie (2005-2008). Între 1970-2006, după absolvirea cursurilor liceale, a practicat diverse îndeletniciri: regizor de culise, sufleur (Teatrul Tineretului, Piatra-Neamţ), instructor artistic (Casa de Cultura Bicaz, Casa de Cultura Piatra-Neamţ), profesor la Şcoala de Arte Piatra-Neamţ. De-a lungul anilor (1976-2006), a realizat: spectacole de teatru (regie si scenografie), spectacole de satiră (text si regie), spectacole de teatru pentru copii (text, regie si scenografie), spectacole de teatru poetic (regie şi scenografie), spectacole de teatru-dans (scenariu, regie si scenografie) şi a interpretat mai multe roluri. De numele său sunt legate iniţierea şi realizarea (1983-2006) proiectelor culturale: Teatrul de Iniţiere „Act” (1983) şi Festivalul de Teatru „Yorick” (1991), ambele la Casa de Cultura a Sindicatelor Piatra-Neamţ. Teatrul de Joacă (Biblioteca Judeţeana „G. T. Kirileanu” Neamţ, 2003), Teatrul „Tandem” (Asociaţia Culturala „Tandem”). Încă din 1982, a primit Premiul pentru proză la Concursul „Mihail Sadoveanu”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi (2011).
– Te-ai născut acum 64 de ani la Dumbrava Roşie. De unde acest nume cu k? Nu eşti român, eşti polonez la origine? Vorbeşte puţin despre familia ta din care provii.
– Cut, Dumbrava Roșie. Mama Asavei, tata Boiștean. Cine era și cum îl chema pe tata am aflat pe la 60 de ani, așa că am adoptat cu totul numele celui care m-a înfiat. De ce cu k? Din respect pentru tatăl care m-a crescut. Am avut patru tați, două mame, nu mai știu câți bunici și, cu toate astea, am trecut și printr-un orfelinat.
– De la ce vârstă ţi-a intrat teatrul în sânge şi cu ce prilej? Dar poezia?
– La șase ani, am văzut un spectacol de marionete, la cinematograful „Popular”. A doua zi, într-o cameră neterminată, am încropit o cortină, am mobilizat copiii de prin împrejurimi (cartierul „Zorile Noi”), i-am taxat cu 0,25 lei de căciulă și… nu aveam spectacolul! Am improvizat! Așa am descoperit unul dintre motoarele teatrului: improvizația. Lecția de poezie mi-a fost administrată de tanti Domnica, o mătușă, și băieții din cartier (cu școală de corecție sau pușcărie la activ, în cel mai bun caz, cu școală de șoferi), care, înainte de deslușirea literelor, m-au învățat toate poezelele licențioase din mahala. Primele versuri: despre limonada de la Moritz, despre colega de bancă, etc. Chiar dacă mi le-aș aminti, nu le-ai putea publica.
– Ce întâmplări ţi-au marcat copilăria? Dar adolescenţa?
– Copilăria? Tot pe la șase ani, am prins-o pe tanti Domnica cu dascălul, în camera de curat. Revoltat, am vrut să deschid ușa și am rupt cheia, iar când am fost întrebat, am mințit (prima minciună!). Din acea seară, nu m-am mai închinat. Ce vrei? Era prima mea iubire. La 10 ani, tatăl adoptiv a murit lângă mine și, la câteva luni, într-o dimineață, după ce îi culesesem borcanul cu zmeură, am intrat în camera surorii mele vitrege și… am fugit, urlând, la tanti Domnica (firește!). Sora mea era moartă. Au fost și întâmplări fericite. La nouă ani, mi-am făcut prima bibliotecă (mari clasici din literatura universală): am cărat, cu roaba, toate cărțile date la casare din biblioteca Clubului „Zorile Noi”. Și încă ceva: unchiul Bela, soțul mătușii Domnica, era operator la cinematograful Progresul. Lucrătorii de la toate cinematografele din oraș mă simpatizau, îmi spuneau Panotela (un personaj din filmul „Omul cu pantalonii scruţi”) și aveam intrare liberă. Am văzut toate filmele care au rulat în oraș! Pe unele, chiar de câte două-trei ori.
– Ai avut norocul unor profesori buni de limba română la gimnaziu şi la liceu?
– O, da! În clasa a cincea, profesorul Vinca, la Școala nr. 1. În liceu, la „Roman Vodă”, profesorul Stețcu, iar la „Petru Rareş”, profesorul Iftimie. Dar n-au fost doar profesorii de limbă română. Dna. Danetti, profesoară de franceză și, mai ales, domnul Mihai Mancaș, care mi-a fost profesor de literatură universală și, apoi, director la „Petru Rareş”. Profesorul Iftimie, când am ajuns la lecția despre Sorescu, m-a pus să predau în locul lui. Nu cred că am făcut mare lucru, dar, din punct de vedere pedagogic, a fost o mișcare inteligentă. Și tot Iftimie, împreună cu profesoara de psihologie și cu diriginta clasei, m-au pus să scriu, în ultimele luni ale clasei a XII-a, la orele de română, psihologie și dirigenție, despre Mihai Beniuc. Domnul Mihai Mancaș a fost și este special. La prima întâlnire, ne-a dat extemporal: „Richard al III-lea”, de Shakespeare. Era pe 1 martie. Știam de vreun șase, dar am refuzat să scriu. Înainte de a se strânge lucrările, am mâzgălit, totuși, câteva cuvinte: „Richard al III-lea” e mărțișorul tragic, pe care Shakespeare mi l-a predestinat înainte de a muri”. Mi-a pus cinci pentru exprimare artistică și post scriptum, a adăugat: „Este în „Visul unei nopţi de vară” un erou cu cap de…” Măgar, adică!!! La următoarea lucrare de control l-am încondeiat cât am putut eu de bine, tot post scriptum: „Toți suntem măgari, domnule profesor! Suntem măgarii înțelepciunii lui Nastratin Hogea! Din prea mult o-văz filozofic crăpăm și din vechea piele renaștem centauri veritabili. Păcatul nostru cel mare, însă, e că uităm că am fost și noi, odată, măgarii lui. Iertați-mă, domnule profesor, că am ținut cu tot dinadinsul să fiu regele măgarilor”. Ce crezi că a răspuns profesorul la măgăria mea? „Nu fi amărât, amice, am cunoscut și mai mari și mai bătrâni!” Și altele… Nu mai e loc.
– Va mai fi loc, dar în altă zi. Azi îţi urăm LA MULŢI ANI!
A consemnat Nicolae SAVA
