Ajuns în Pluton-Pipirig, acasă la moş Matei, judecătorul satului şi unchiul miresei, J.A. Vaillant o regăseşte şi pe aceasta, retrasă într-o odaie, alături de vreo douăzeci de foste tovarăşe de copilărie, de care Ileana se despărţea astfel, înaintea nunţii: „Era îmbrăcată în cele mai frumoase găteli: ciorapi albi, pantofi negri, rochie de borangic, cingătoare cu cataramă mare de argint, scurteică nouă, căptuşită cu blană de jder şi – în păr – având fire de beteală, care-i cad în valuri până la pământ”.
Urmează pitoreasca descriere a nunţii, care debutează tumultuos, trimişii mirelui venind, potrivit tradiţiei, ca nişte războinici:
„A doua zi, nici nu mă trezisem din somn, când ceata de conăcari a lui Ion Negrea [mirele] a ajuns în sat. Părinţii logodnicei puseseră oameni de pază, ca să-i prindă, să-i lege de mâini şi de picioare şi să-i facă prizonieri. Ei [noii sosiţi] sunt aceia care strigă ca la război şi de răcnetele lor m-am trezit, sărind din pat şi alergând în cerdac.
– Ce căutaţi pe aici? i-a întrebat Neculai, tatăl miresei.
– Am venit cu război, i-a răspuns căpitanul cetei, cu un glas răsunător… Armata vine în urmă şi sigur va lua cu asalt această cetate.
– Să ne înţelegem, dară… – răspunse Neculai. Şi, el cu femeia lui apucară pe căpitan de braţe şi, însoţindu-l, se îngrămădiră în mulţime.
Trebuie să mai spun că, îmbrăcat în cinci minute, m-am amestecat printre ei? La o sută de paşi lângă casă, iată, mirele Ion apăru dintr-odată ca un prinţ, într-un nor de praf, pe un armăsar şarg [de culoare gălbuie, cu coamă şi coadă neagră] înşeuat turceşte, strigând din toate puterile: Izbândă!… Izbândăăă!…
– Izbândă! – îi răspundem noi, coborându-l de pe cal şi ducându-l în triumf în căsuţa bătrânului, unde fu primit în strigăte nesfârşite de: «Să trăieşti!» şi «Mulţi ani!»”
Urmează căsătoria religioasă, prilej pentru notaţii la fel de interesante: „De-acasă ne-am dus la biserică, unde ne aştepta preotul. Ion şi Ileana stăteau în picioare, pe un covor sub care s-au aruncat câteva parale – puţine, căci nu erau bogaţi. Obiceiul acesta are un tâlc: fericirea lor va trebui să se întemeieze pe sufletul casnic şi nu pe bogăţie, care uneori este aducătoare de nenorociri. Preotul le-a pus pe cap câte o coroană împărătească – semnul puterii lor asupra copiilor care se vor naşte. Coroanele sunt din tablă şi-s împodobite cu flori de câmp. Dascălul întinde câte o lumânare mică, de ceară galbenă, mirilor şi tuturor celor de faţă. Apoi, cu toţii, ca într-o procesiune, ne învârtim împrejurul mesei care a servit de altar. Deodată, în loc de bomboane – puţin cunoscute prin munţii aceştia – căzu peste capetele noastre o ploaie de nuci şi alune, care înseamnă că trebuie să renunţi la toate plăcerile şi zburdălniciile copilăriei.
Ceremonia odată terminată, ne întoarcem acasă, pentru ospăţ, la care poate veni oricine şi unde toată greutatea e să ştii să-ţi găseşti un loc. Masa e aşezată în ogradă, din două scânduri lungi de brad apropiate una de alta şi puse pe bolovani. Deoparte şi de alta, pe pământ, sunt aşezate perne de podoabă, pe care stăm turceşte. Se mănâncă, se bea, se râde şi se cântă din belşug”. (va urma)
Constantin BOSTAN
