Ieri, creștinătatea ortodoxă a sărbătorit ziua Sfântului Haralambie, zi în care s-au născut și doi binecunoscuți preoți călugări nemțeni, care s-au nevoit întru Domnul o viață. Este vorba de preoții Ioanichie Bălan și Iustin Pârvu, pentru care obștea Mănăstirii Petru Vodă a organizat o slujbă de pomenire a celor doi mari rugători ai neamului românesc. La slujbă au participat peste 150 de credincioși, veniți din mai multe zone ale țării. La sfârşitul slujbei, părintele Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă a ţinut un cuvânt de aducere aminte a celor doi preoți. (C. NEGRU)
„De la părinte Ioanichie, părintele nostru stareț Iustin a deprins învățăturile duhovnicești. Împreună, acești doi bătrâni au ținut, o vreme, credința vie în orașul Piatra Neamț. Ei ne povesteau că se duceau la câte o agheasmă în Piatra Neamț, iar cum ieșeau dintr-un apartament erau chemați în altul. Toată lumea îi chema să le binecuvânteze casa și să le sfințească viețuirea. Prin rugăciunile sale, părintele Iustin ne-a adunat pe toți aici, călugări, maici și mireni ca să-i slujim lui Hristos. Unul dintre noi a venit aici, a lăsat toate cele lumești și a spus că dorește să se tundă în monahism. A mai trăit câteva luni, iar părintele Iustin i-a dat numele Haralambie. În ultimele sale săptămâni și luni de viață, părintele Haralambie a suferit cumplit, iar pentru această pătimire a fost dăruit cu darul facerii de minuni.
Ce am mai putea să spunem despre părintele Iustin, decât că sufletele ne sunt aprinse în același timp și de durere, și de recunoștință și de dor de Cer. Spre aceasta ne-a povățuit și ne-a chemat pe toți, într-un loc în care se țineau toate posturile, în care rugăciunea de dimineață și cea de seară nu lipseau, iar frica de Dumnezeu era la mare cinste și totul se făcea după porunca Sfintei Evanghelii. Din familia sa nu puteau să răsară decât niște oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, iar dintre toți copiii, pe el l-a vrut Dumnezeu mai mult decât pe ceilalți. Și-a început călugăria la Mănăstirea Durău, în anul 1936, iar aici a avut parte de povățuirea duhovnicească a ultimilor ucenici paisieni. În urmă cu peste 200 de ani, Sf. Paisie de la Neamț a lăsat o obște de câteva sute, poate chiar mii, de călugări, iar toate mănăstirile sale au fost întoarse la pravilă și la rânduielile Sfinților Părinți cei Dintâi. Focul pe care el l-a aprins în Mănăstirea Neamț a ars și pârjolit până în vremurile noastre. Acești bătrâni alături de care părintele Iustin s-a format proveneau din generația aceea de călugări cu viață sfântă. Pentru că a fost remarcat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de la acea vreme, Nicodim, care l-a trimis la Seminarul de la Cernica, o clădire foarte mare, cu câteva clase, unde astăzi este muzeul mănăstirii. Acolo învățau, an de an, 10-15 călugări. Părintele Iustin a fost coleg de învățătură cu câțiva oameni foarte mari ai vremurilor respective. Mă refer aici la Patriarhul Teoctist, la mitropolitul Bartolomeu Anania, dar și la sfântul mucenic al lui Hristos, Gherasim Iscu, decedat în închisoarea de la Târgu Ocna, alături de sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu. Cu toții au fost luați de valul foarte tineresc și foarte vitejesc al vremii pe care o trăiau, pentru că tânărul este cel entuziast, cel care vrea să se jertfească, să meargă la moarte pentru familia sa, pentru satul său, pentru orașul și țara sa, pentru neamul din care face parte și pentru Biserica lui Hristos. Absolut toți din acel seminar, și profesori, și elevi, au aderat în anii aceia la ceea ce se numește astăzi mișcare legionară, și este hulită și vorbită de rău peste tot. Voința lor era aceea de a întoarce poporul către Dumnezeu și către Biserică, pentru că poporul începuse să fie agresat de duhul rău. Să nu uităm că în secolul al XX-lea au avut loc cele mai mari persecuții din istoria omenirii. Vorbim de 70 de milioane de creștini care au murit întru Hristos, pentru că nu voiau să fie slugă. Prin elanul lor tineresc, părinții au crezut că pot schimba istoria. Și au schimbat-o, într-adevăr. Unii de dincolo de viața aceasta, alții aici, pe pământ. Nu așa cum au crezut, ci prin jertfă necontenită, prin rugăciune. Când țara a intrat în război, în 1941, părintele Iustin, care fusese hirotonit preot, a spus că vrea să aducă micul său prinos, al preoției pe care a căpătat-o de la Dumnezeu, să o facă lucrătoare pentru cei care nu l-au cunoscut pe Hristos. Și a plecat cu un batalion de vânători de munte până la Odessa, în Caucaz, și dincolo de Nistru, a adus la Hristos sute și mii de oameni pe care i-a botezat și i-a unit întru Hristos”.
