Există o prejudecată statornică în lumea artelor, potrivit căreia pictura în ulei ar fi mai valoroasă decât grafica.
Un argument ar fi valoarea de piaţă a unei lucrări plastice: dacă un tablou în ulei poate depăşi, la licitaţiile internaţionale, câteva milioane de dolari, cu grafica nu se întâmplă acelaşi lucru.
Există apoi sentimentul că grafica ar fi, de fapt, o eboşă, un crochiu, o schiţă, artistul pregătind ulterior ”marea lucrare” în ulei. Lucrurile nu stau evident aşa şi, în Germania de pildă, o asemenea prejudecată nu mai funcţionează, prestigiul lui Dürer obligând la reevaluări, la reconsiderări.
Chiar dacă pictează şi uleiuri, Iosif Haidu este până în vârful peniţei, creionului şi unghiilor,un grafician.
Temperamentul său polemic, nevoia de a se mărturisi rapid privitorului, mâna sa nervoasă, credinţa că prin grafică eşti mai aproape de esenţa lucrurilor – toate acestea l-au făcut pe Haidu să aleagă această artă.
Trebuie spus că, psihologic, grafica e mult mai dinamică decât pictura în ulei, atinsă de academism, de reveniri, de o anumită stabilitate psihică pe care nu o mai are artistul contemporan.
Grafica e mai aproape de afiş, de ambientul care nu mai permite lucrări greoaie, de mari dimensiuni, cu rame baroce, cu un mobilier somptuos.
Grafica înseamnă până la urmă triumful liniei, al desenului şi mai puţin desfăşurări compoziţionale ample, de grupuri sau blocuri. Grafica e mult mai directă, incită, provoacă, este activă.
Aparent, Iosif Haidu e un spirit geometric, vede forme precise, perfecte, dar cuburile, pătratele şi, mai ales, triunghiurile sale ne duc, fie într-o geometrie celestă, virtuală, atinsă sau nu de un spirit religios, fie într-o planetă pustie, bântuită de vânturi solare.
Paradoxală la Haidu rămâne tehnica: desenul său e atât de precis, încât bisturiul unui chirurg pare un topor grosolan. Iosif Haidu lucrează cu raze de laser, iar culorile, pure, aflate în adormire, în aşteptare, ţâşnesc pe dedesubt, ca într-o scriere secretă, iniţiatică, dar şi ca un palimpsest.
Ca un adevărat maestru, Iosif Haidu obţine străluciri nebănuite din culori mate, învinse. Multă vreme am crezut că artistul nemţean lucrează nu cu tuşuri, ci cu acid (apă regală): linia corodează culoarea sau este corodată de aceasta, dar, oricum, suprafeţele nu mai sunt plate, oferă denivelări, e drept, infinitezimale.
Tematic, Iosif Haidu caută esenţa literei, a liniei, a cuvântului, a culorii; când este învins, tabloul său ne oferă imaginea clară a unui labirint.
Când este învingător, Haidu devine solemn, dar ezitant, visând să fie un cavaler renascentist sau un mandarin. În ambele cazuri, pânzele sale sunt un evantai de sânge şi de lumină.
Crezând cu tărie în demnitatea graficii, Iosif Haidu a ajuns, în timp, artistul nemţean cu cele mai notabile realizări în această tehnică.
Un mare pictor povestea: ”M-am visat un melc uriaş. Toată pictura mea nu mai era decât balele, dârele acelui melc. Dacă străluceşte soarele, această dâră irizează, pare o frântură de curcubeu. Nu e de fapt, decât capriciul luminii, care se desface şi se răsfaţă când vrea ea”.
Mi-e greu să mi-l imaginez pe Haidu ca pe un melc uriaş. Dar, cu ochii minţii, mi-l pot imagina că va evolua, în ani, din semnul de întrebare care este acum, într-un uriaş semn de exclamare. Este imaginea ultimă, cea mai adevărată, a unui artist autentic.
Lucian STROCHI
