Acum 14 ani, la 16 septembrie 2000, se stingea din viaţă, într-un spital din Bonn, un mare poet român, Ioan Alexandru, scriitor care a venit deseori în Neamţ, în special la mănăstirile de aici, Agapia fiind preferata sa. Comemorăm trecerea lui în eternitate cu un interviu inedit acordat de marele poet, în anul 1974 la Iaşi, altui poet, nemţean, Gheorghe Simon. (N. SAVA)
Cum justificaţi afirmaţia că, unde nu există poezie, nu există istorie?
– Acolo unde nu există oameni care au văzut întregul, precum Eminescu, Goga, Coşbuc (care e mai mare decât Ion Barbu), unde nu sunt poeţi aşa de mari, care au văzut întregul, nu se poate ctitori o patrie. Un neam nu poate să fiinţeze dacă nu are oameni profunzi, pătrunşi de înţelesul unei lumi, care are un sens, că viitorul este o treaptă a luminii, o izbăvire, convinşi că jertfele au o semnificaţie profundă. Numai un om pătruns de seninătatea universului poate să devină un vizionar, de aceea poezia primează istoriei.
Care ar fi sensul istoric al poeziei?
– Poezia merge cu istoria mână în mână. Istorie înseamnă, etimologic, vedenie, profeţie. Profeţia şi istoria, în lumea veche, sunt una. Istoria şi profeţia merg împreună, dar ele se încleştează, încât sunt de nedesfăcut. Nu există istorie fără profeţie.
Cum poate ajunge o conştiinţă umană la seninătate?
– Seninătatea nu este un dat al omului. Seninătatea se poate dobândi prin asumarea tradiţiei. Se impune apoi problema de a te jertfi mereu pentru ceilalţi, indiferent de calitatea lor. Se poate ajunge la seninătate prin slujirea Logosului. Aici se află şi marginile umanismului, în momentul în care Logosul a fost întrupat în istorie. Omul traversează şi ceasuri grele: războaie, catastrofe naturale, precum şi dezastre personale, certuri grele în familie. Toate acestea se întâmplă din lipsa dimensiunii Logosului în viaţă. De mai mulţi ani nu sunt altceva decât un om care se luptă să afirme adevărul Logosului întrupat în istorie.
Ce călătorii a făcut Eminescu pentru a ajunge acasă, în patrie?
– Întrebarea e aceasta, pe care mi-o pun şi eu: ce-i cu lumea veche? Ce-i viu în lumea veche? Din toate textele pe care le avem până acum, şi care nu sunt multe, important e să ştim ce spun ele. E setea de a se ajunge la nişte texte, de a cunoaşte. E o problemă de câţiva ani de trudă în această muncă dificilă. Am învăţat greaca veche şi ebraica pentru a le citi. Am parcurs lumile vechi, marii poeţi din lumea semită şi lumea elină, problemele acestei lumi. Nu le-am asimilat, doar ştiu care este problema acestei lumi. Găsesc, bunăoară, în Eminescu, ca şi în Hölderlin, o înţelegere extraordinară a acestei lumi. Eminescu era preocupat de greacă şi ebraică, avea cunoştinţe de lumea greacă. Azi trăim într-un veac mult mai senin. Spiritualitatea noastră este chemată cu fiecare veac pentru a se reînnoi. Am fost copleşit de ce înseamnă Roma, Bizanţ, Ierusalim. Eminescu a vibrat în toate treptele istoriei. El a bătut aceste locuri. Trebuie din nou să batem aceste locuri. Spritualitatea noastră nu e una de provincie. Ea trebuie să se simtă în cosmos ca acasă. Eminescu a fost în toate locurile sacre. A fost ca şi un luptător, ca şi un domnitor, întrebându-se pe ce mă pot bizui ca să pot începe lupta cu ideile, cu invazia culturilor şi influenţelor. Şi bătălia trebuia începută dinăuntru. În ce măsură ne găsim acasele. O încercare de a ne găsi pe noi, de a ne simţi bine, necomplexaţi în lume, pentru a face ca cel mai drag să ne fie lucrurile româneşti, duhul unei persoane române. Portul român e un port sacru. Să facem să mişte curăţia unui tânăr român, acest tip care pleacă la lucru ca un voievod. Avem un eu al nostru cu care trebuie să ne mândrim.
Care sunt virtuţile imnului, ale poeziei imnice?
– Imn vine de la hymen, perdeaua care desparte mirele de nuntă, lumea istorică de lumea eternă, o catapeteasmă care trebuie crăpată, de aici strigătul de biruinţă şi de bucurie al mirelui care intră la mireasa sa. Arta este originea cântului, cea mai veche formă de a rosti. Imnul este bucuria mirilor de a se vedea unul pe altul. Arta e lumina cântecului. Ne uimeşte bucuria miezului de noapte când mirele vede mireasa. Deflorarea corespunde cu intrarea în vecie. Se rupe o catapeteasmă şi se intră spre veşnicie. În acest strigăt de bucurie este originea imnului.
De ce credeţi că dvs. faceţi ceva mai aproape de viaţa omului decât de limbajul lui, cum spuneaţi cu ceva timp în urmă?
– Atunci nu ştiam ce-i graiul. În grai este adevărul. E mult mai uşor a făptui decât a pătrunde în fiinţa graiului. Să te laşi îmbălsămat de adevărul cuprins în grai. Trebuie să fii uns cu oloi ca să poţi luneca, ca să poţi pătrunde în această încăpere de taină, cămara de nuntă a graiului, să poţi vieţui în grai.
Aţi anunţat o trilogie a imnelor. Primul, Imnele bucuriei, a apărut anul trecut, iar acum, în cadrul Festivalului de poezie Mihai Eminescu a fost premiat ca cel mai bun volum de lirică patriotică. Ce proiecte aveţi?
– Deja am terminat Imnele iubirii. Toată viaţa am să scriu imne, pentru că aşa ceva este cântarea. Este o maranata – mirele vine spre mireasă. Este o nădăjduire arzătoare când mirele vine spre mireasă.
Ştiu că aţi venit pentru prima dată la Iaşi. Cu ce impresii plecaţi?
– Parcă sunt într-o ţară străină, în care e ceva de făcut. Sunt convins că aici e o suflare foarte mare. Sunt aici nişte forţe spirituale extraordinare. Prietenii mei cei mai buni sunt moldovenii, ardelenii nu-i mai pun la socoteală. Moldovenii sunt ca lutul gata de a primi flacăra. În încheiere vreau să adaug că trebuie să fim angajaţi în fiinţa acestui loc, să citim şi să înţelegem, să asimilăm. Trebuie să fim angajaţi în fiinţa neamului. Un neam trebuie să se ridice deasupra tuturor vremurilor istorice. Să fim exemplari asimilând condiţiile sociale. Geniu înseamnă să asimilezi totul, chiar absurdul din care să faci ceva. Să nu lăsăm pe oricine să ne dea lecţii. Totul depinde de noi. Cel care biruie este cel care reuşeşte să asimileze condiţiile şi să rămână liber. Să rămânem curaţi şi liberi. Dacă noi vom fi veghetori, vom putea deveni stăpâni, vom putea opri valul care ameninţă fiinţa noastră. Vom spune şi vom face istoria pe măsura acestor vremi.
A consemnat Gheorghe SIMON
