0:00

Interviu cu scriitorul Gheorghe Moroşanu, un magistrat trimis la pensie, ZCH NEWS - sursa ta de informații

 “Pe 18 colegi i-am făcut membri de partid, altfel nu puteau ajunge în magistratură”

Gheorghe Moroşanu este un scriitor care a debutat prin anii 80 ai secolului trecut şi care a avut în primele patru decenii de viaţă nu mai puţin de 23 de meserii, de la cea de fierar betonist la cea de magistrat, trecând, evident, şi prin ziaristică. Păstrând proporţiile, viaţa sa are multe puncte comune cu cea a lui Panait Istrati. Dar asta nu pentru că după 1989 el a ajuns şi prin Franţa, pentru o scurtă perioadă de timp… A debutat în anul 1982 cu proză la Suplimentul literar al Scânteii Tineretului (SLAST), fiind întâmpinat elogios de critica literară a vremii. După ce termină Dreptul face antecameră pentru a ajunge în magistratura adevărată lucrând jurist pe la diferite întreprinderi de stat socialiste. A lucrat judecător la Bicaz până la ieşirea sa, forţată, la pensie. Până am dat de el să-i urez cele de cuviinţă, ziua sa aniversară a cam trecut, astfel că zilele trecute am dat, împreună, timpul înapoi…

– Ai împlinit recent 61 de ani, dar nu te-am găsit să-ţi urez “La mulţi ani!” la această aniversare. Cum te simţi la vârsta a treia? Cât din ceea ce ai făcut în viaţă ţi-a fost inutil? Ce ai ocoli, dacă ai lua-o de la capăt?

– Mulţumesc pentru urări. Constat că sunt deja în baza de date, printre scriitori. La vârsta a treia, dar mai ales după pensionarea din Justiţie, o iau de la zero. Adică redevin ce am fost şi sunt: copil şi tânăr, plin de planuri, iluzii şi naivităţi. Ideea totală şi fixă fiind aceea de a fi scriitor, tot ce am trăit a fost/ este util pentru scriitor, pentru scris (“Vivir para contarla”, a zis nemuritorul Márques, şi mi-e ciudă că nu sunt eu autorul patentului, deşi poate cam sunt, căci, în fond, eu am gândit independent acest lucru: să fac totul, toate meseriile din lume, pentru a avea ce scrie. Totul a fost util, la “reluare” nu aş evita nimic, aş mai adăuga multe.

– Eşti născut la Hangu, dar dată fiind începerea lucrărilor de la Barajul Bicaz, casa ta a fost dusă la Dumbrava Roşie. Nu te-a întrebat nimeni atunci, te întreb eu acum: unde ai fi vrut să copilăreşti?

– Tot acolo. Am copilărit la Hangu până pe la 5-6 ani, după care brusc am devenit matur şi serios: prin clasa întâia sau a doua m-am hotărât ferm să devin scriitor. Aşa, serios, cărturar, filosof, speriat de bombe, am parcurs şcoala generală, liceul şi o parte din multele meserii manuale. Am reînceput să (mă) copilăresc în facultatea de drept, şi chiar în colectivul din justiţie. Am spus “tot acolo”, pentru că la Hangu sătenii s-au mutat din fundul lacului pe deal, iar pe acel deal am prins şi eu un teren pe care am făcut nu o casă, ci două camere una peste alta; acolo privesc Ceahlăul la apus, şi mă joc în disperare cu căţeaua Fritza şi cu trei din odraslele sale: Goran, Igor şi Nadira. Şi mai sunt multe, dar nu mă provoca să fac dintr-un interviu un roman al Copilăriei. Copilărirea este un dar pe care nu mi-l va putea lua nimeni niciodată. Încercări au fost – degeaba.

– Ce amintiri ai din perioada copilăriei şi care te-au marcat? Dar din liceu şi studenţie?

– Mă provoci în continuare la romanul copilăriei/ adolescenţei…, care mă duce cu gîndul la Trilogia lui Tolstoi. O asemenea carte este scrisă deja de mine, se numeşte “Curriculum vitae ½”. Este în perpetuă pregătire pentru tipar şi vrea să spună că până acum “am trăit” iar de acum voi scrie. Chestie care nu prea îmi iese, încă mai sper. Vrei amintiri remarcante? Poftim: din copilărie – “Prima lecţie de plutărit”; “Lică şi Mitică”; “Borala de căpşuni”; “Măgălău”; din liceu – “Doamna profesoară Potângă, soţia tovarăşului Potângă” m-a premiat la un concurs de poezie (nu râde, am primit un aparat foto de ebonită, cu care mi-am început una din meseriile cu care am răzbătut în viaţă); Domna profesoară Danetti, care m-a franţuzit iremediabil, şi cu al cărei soţ am jucat teatru (am fost actor pe scîndură la TT, domnule, ce crezi mata?); plimbări prin Parcul Urşilor cu o colegă, acasă la care vedeam duminica serialul TV “Să înţelegem muzica” cu Leonard Bernstein (noi, pe strada Strămutaţi, nu aveam nici curent electric.); din facultate – o nebunie, nu încep, mă tem că nu aş mai termina.

Eram bătrînul pe bune şi şeful unei grupe de trăsniţi, cu care făceam nişte “seara grupei” de poveste (o dată am pus pe masă 15 metri de cârnaţi, luaţi de doi prieteni ai mei de la magazia şantierului Canal Dunăre-Marea Neagră, unde mergeam în reportaje, trimis de Cristoiu). Pe 18 din colegi i-am făcut membri de partid PCR, la mişto, folosind toate strategiile posibile, căci altfel nu puteau ajunge judecători sau procurori (oficial, nu se primeau decât 3-4 din fiecare grupă). Mai vrei?

– Îţi propun să ne oprim aici. Despre „aventurile” tale profesionale şi de scriitor, altădată.

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentBisericile din Târgu-Neamţ nu au primit câţi bani au cerut
Articolul următorMeniu special de Paște pentru pacienții Spitalului Județean