– Povesteai în episoadele trecute ale interviului nostru despre facultate, profesori. Cu foştii colegi de la IATC te mai vezi, probabil că sunt împrăştiaţi prin ţară, mai discutaţi?
– Cu toţi. Nu i-am uitat pe niciunul. Cu Florin Dăncescu de la Bacău, cu Vasile Filipescu, cu Anghel de la Bârlad, cu Mircea Stoian, cu Romeo Tudor, cel care a fost la Teatrul Tineretului. Romeo e un băiat deosebit, am amintiri multe cu el. El a fost 8 ani inginer şef la Fabrica de confecţii din Piteşti. Ce i-o fi venit să se facă actor nu ştiu. În facultate, noi eram nişte copii, el ditamai omul. Dar intra în joaca noastră. Era frumos în acele timpuri. Şi eram puşi pe treabă toţi. Mâncam, jucam, munceam de dimineaţă până seara, alergam de la un teatru la altul să furăm meserie. Ţin minte că o dată, într-o seară, la un teatru nu am fost lăsaţi să intrăm. Era la “Bulandra”. Besoiu era director. A dat ordin la uşă: să nu mai intre studenţi. Şi, cum parlamentam noi cu cei de la uşă, hop, apare chiar el, Besoiu, în foaierul teatrului. Am trecut pe lângă vajnicii paznici de la uşă şi m-am dus, hotărât, direct la el: domnule Besoiu, dacă am fi studenţi la Politehnică ne-am duce la Uzinele “23 August” să învăţăm meserie. Cum noi suntem la teatru, unde să ne ducem? “Daţi-le voie” – a zis celor de la uşă. Şi acum, când ne întâlnim, râde şi îmi aminteşte: măi Vasile, măi, cum ai venit tu la mine şi m-ai obligat tu să vă primim… Eram şi sunt apropiat cu toţi foştii mei colegi. Am rămas prieten cu toţi. Ce să spun, a fost perioada cea mai romantică, cea mai frumoasă…
– Ai evocat în episodul trecut cum ai ajuns la Teatrul de comedie “Constantin Tănase”, unde eşti şi azi. Cum a fost la început?
– Erau foarte multe vedete aici. Am realizat că teatrul de comedie presupune o altă meserie decât cea pe care o ştiam eu. Atunci mi-am dat seama că cea mai grea meserie este clovnul de circ, apoi actorul de revistă, apoi rolul de actor în teatrul propriu-zis. Într-o piesă te mai descurci, dacă mai ai scăderi în anumite scene ai timp să îţi mai revii în alt act, în altă scenă. Dar când eşti singur în faţa publicului timp de doar două-trei minute şi nu poţi face nimic ca să ţii publicul în mână, cum se spune, ai ratat totul, pleci acasă. Într-o piesă te mai ajută decorul, partenerii de scenă, rolul.
– Numeşte câţiva dintre regizorii cu care te-ai înţeles foarte bine dar şi pe cei care te-au scos sau i-ai scos din pepeni.
– Am ajucat şi la Teatrul Naţional şi la cel de comedie. Am avut şansa să joc cu regizori mari. Am jucat cu Horia Popescu în “Ploşniţa”, apoi în “Cuibul de viespi”, filmul dumnealui. Nici un regizor nu m-a scos din pepeni pentru că am fost întotdeauna conştient ce trebuie să fac şi să trag cu dinţii de mine cât mai mult ca să-mi iasă rolul, pentru că nu sunt boier, sunt actor şi teatrul se face cu umilinţă, cu smerenie; nu să te umileşti, ci să-l slujeşti cu credinţă. Iar comedia-i grea, cum spunea şi Vraca. Ştiu o întâmplare cu Birlic, marele actor care, odată, la Capşa, le-a intrepretat colegilor rolul lui Hamlet. Ăia au rămas cu gura căscată. Vine şi Vraca şi zice: Hai, măi, tu cucereşti publicul doar cum apari în scenă, lumea te aplaudă doar când te vede. Şi încearcă şi Vracă să facă o ghiduşie să-i demonstreze că poate face comedie. Intră în scenă, se împiedică şi cade. Când au văzut că a căzut pe scenă George Vraca, marele Vraca, toată sala a făcut: oooa. Şi atunci a spus Vraca: da Grigore, ai dreptate, comedia-i grea. Eu am căutat tot timpul să demonstrez că nu sunt doar figura la care să râdă lumea, doar cel care cum apare lumea râde, pentru că interiorul meu este mai altfel aşezat, am alt postament, altă fundaţie, de om care joacă orice. Chiar în unele filme am făcut roluri total deosebite de la ce s-ar fi aşteptat lumea.
– În care dintre filmele în care ai jucat te-ai simţit în largul tău, ţi-a “venit” rolul ca o mănuşă, cum se spune?
– Au fost, au fost multe filme, depinde şi de regizor. Cum era, de exemplu Sergiu Nicolaescu. El te lăsa, se vedea că e dur, dar era foarte profesionist. La primul film la care am jucat cu el, “Viraj periculos”, s-a blocat când a văzut cât de prompt sunt la chemarea lui. Eu stăteam numai în spatele lui şi când striga “Domnul Muraru” eram pe fază, intram imediat la cadru. Când a văzut că şi a treia oară sunt pe fază s-a blocat puţin. Ne-am împrietenit. Un regizor de film excelent. Am lucrat cu Calotescu, cu Blaier, cu Lucian Bratu. Pentru mine, regizorul este omul care priveşte ce faci şi cum faci, şi îţi dă din când în când câte o scânteie să se reaprindă motorul, pentru a duce rolul până la capăt.
– În cupletele voastre de dinainte de 1989 strecuraţi, cât puteaţi şi voi, tot felul de şopârle la adresa regimului, spre deliciul publicului. Nu vă întreba de sănătate, după, nimeni?
– Era o cenzură, cea oficială, dar funcţiona şi autocenzura. Ştiam şi noi cam ce trebuie, până unde puteam întinde coarda. Dar ştiam că în afară de şopârlele pe care le aruncam noi, lumea reacţiona şi la alte şopârle ale lor, ale oamenilor. Noi, la repetiţie, ne întrebam de fiecare dată: asta merge, nu cred că are vreun efect, asta nu merge… Culmea, erau multe care aveau efect la public fără să ne fi dorit noi aşa ceva.
– Acum se scrie foarte puţine recenzii ale spectacolelor de teatru sau de revistă. De care cronicar teatral îţi aminteşti cu plăcere după peste trei decenii de activitate pe scenă, în filme şi la televiziune?
– Din păcate, în ziua de azi a dispărut cronicarul de teatru. Nu se mai fac cronici profesioniste ale spectacolelor. Erau cronicari de teatru, teatrologi foarte buni, precum Valentin Silvestru, Ion Parhon, Ileana Vulpescu, Smaranda Oţeanu. Chit că erau la ziarele comuniste, dar ştiau să scrie cronici. Ţin minte că eram student şi a scris despre mine prima oară Ludmila Patlanjoglu, a scris şi domnul Silvestru, Ulieru, Ileana Lucaciu.
A consemnat Nicolae SAVA
