Odată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deținuților în celule, după un plan și un țel precis, pe care noi deținuții n-am avut cum să-l ghicim. Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu. Mai erau în aceeași cameră Traian Dumitrescu, zis „Matcă”. Oamenii nu prea erau lămuriți cu privire la ultimele zile ale celui de al doilea război mondial și nici cu condițiile în care s-a semnat Tratatul de pace cu România, la Paris, în anul 1947. Eu fiind ofițer de meserie le povesteam tot ce știam, cu lux de amănunte. N-a fost suficientă ziua, ci am continuat și noaptea, după stingere, timp de mai multe săptămâni. Astfel, în una din aceste seri, cam pe la ora 23, eu vorbeam destul de încet, dar suficient de tare ca să fiu auzit de ceilalți. Aud deodată vocea directorului care strigă răstit la ușă: – Care vorbești acolo mă? Am tăcut chitic. Au tăcut și ceilalți trei din solidaritate cu mine. Numai că directorul insista, nu voia să abandoneze curiozitatea lui de a ști cine a vorbit. La insistențele directorului, eu făceam semne disperate celorlalți, mai ales lui Gafencu, care era stăpânit de o cinste imaculată de a nu minți, de a fi pe linia adevărului și numai a adevărului. În schimb, eu care știam că am de lucru cu Dracul, nu voiam să spun adevărul, căci lui Satan numai minciuna i se potrivește. Atunci m-am prefăcut că mă trezesc din somn, întrebând: Ce? Ce e?, Era o farsă total neconvingătoare. – Care ai vorbit aici? – N-a vorbit nimeni, i-am răspuns eu directorului. – Las’ că vă arăt eu vouă! A doua zi, toți patru am fost introduși la „‘Casimcă”. Era această „casimcă” o celulă întunecoasă și fără geamuri situată la subsol și era plină de apă împuțită și de materii fecale. Aceste camere total insalubre aveau drept aerisire un fel de burlan prin care se auzea cum în curte se instruiau hoții. Instruirea se făcea în spirit marxist. Li se băga în cap că ei sunt doar niște victime ale sistemului capitalist. După fiecare cuvântare se porneau la cântat cântece revoluționare comuniste. Regimul alimentar era o jumătate de gamelă de apă caldă pe zi și tot a treia zi o bucată de turtoi, echivalentul a 250 gr. de pâine. Erau mai multe camere de pedeapsă la subsol. Cât am stat noi acolo toate au fost pline cu deținuți pedepsiți. Din una se auzeau fredonându-se cântece legionare. Am recunoscut vocea studentului la medicină Gheorghe Suroiu. Acolo, la „casimcă”, am interceptat semnalele, morse prin care se transmitea că în anumite camere se face reeducare, procedându-se la torturarea celor care se opun. M-au lăsat indiferent toate aceste vești deoarece nu aveau suport logic pentru mintea mea la data aceea… Mi se păreau fabulații ca orice poveste care se transmite din gură în gură. N-am înțeles atunci, dar voi înțelege nu peste mult timp când îmi va veni rândul… După șapte zile de „casimcă” am fost aduși iarăși în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâți să fim cu ochii în patru, prudenți, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav și a suportat cu greu cele șapte zile de pedeapsă.
Sursa: fericiti cei prigoniti.net. (Octavian Voinea – Masacrarea studentimii romane)
