Aspazia Oţel-Petrescu, o martiră a închisorilor comuniste: “Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

Fiică a învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel din Cotul-Ostriţei, Cernăuţi, Aspazia Oţel-Petrescu, născută acum 91 de ani (la 9 decembrie 1923), este o martiră a închisorilor comuniste şi care a supravieţuit celor 14 ani de condamnare şi executare doar datorită rugăciunii. Termină cursurile primare la Şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele), apoi este în­scri­să la Liceul din Bălţi, fiind retrasă după un tri­mes­tru, pe caz de boală, şi urmează Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna” din Cernăuţi (1936-1944). Se refugiază cu părinţii la Şugag Alba şi îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bombardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea “Ba­beş Bolyai” din Cluj; primul an la Sibiu, unde U­niversitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În tim­pul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Stu­den­ţeas­că), cu lucrarea “Iisus în poezia română”. Între  1946-1948 a funcţionat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de remarcabilul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă Şi fără po­si­bilitatea de a susţine examenul de stat. Es­te condamnată la 10 ani de temniţă grea, apoi i se prelungeşte condamnarea cu 4 ani, până în 1962, când se eliberează şi se stabileşte la Roman, unde se va căsători cu Alexandru Petrescu, fost profesor de contabilitate, la Liceul Comercial din localitate. Cutremurătoare sunt mărturiile ei din închisoare, aflate în cele câteva cărţi scrise. Iată ce declara într-un interviu realizat de Raluca Tănăseanu şi apărut în revista “Familia ortodoxă”, nr. 5/2010:

“Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandan­tului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că «nu te joci cu armata!». Nu le am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: «O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?» Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru suprave­gherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de mate­riale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciu­nile comune. După acatist, se făceau rugă­ciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: «Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!». Şi ziceam şi eu: «Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!», fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune! La 9 decembrie, mi-au făcut o mică sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână – «Buchet spiritual». Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare specta­culoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. «Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!» I-am răspuns: «Eu nu m-am vinde­cat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!»”.

Aspazia fost una dintre elevele preferate ale lui Luci­an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta­len­tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me­reu traseul, întrebând, după arestarea a­utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co­in­ci­denţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi poetul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs­tra o vie şi caldă amintire, să ia drumul în­chisorilor comuniste, asemenea întregii sa­le generaţii de sacrificiu. Aniversata noastră de astăzi a trecut prin închisorile Mişlea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată.  În 1958 se stabileşte cu mama (pen­sionară) în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958). Cu foarte multă dificultate reuşeşte să func­ţioneze pe un post de contabilă la o coo­pe­rativă din Roman. S-a pensionat de pe un post de contabil (1980). În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda­se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul – in­giner, iar fiica – medic). În 1977 îi moare ma­ma, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele. După  decembrie 1989 participă la toa­te comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organiza­toa­rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno­si­rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po­menire a tuturor tinerelor legionare, a mar­tirelor şi sfintelor din temniţele comu­nis­te.

A debutat în timpul liceului. A colaborat: „Puncte cardinale”, „Permanenţe”, „Gândirea”, „Cronica Romaşcană”, „Rost” ş.a. Volume publicate: “Strigat-am către Tine, Doamne…”, prima ediţie, (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), cu o prefaţă a profesorului Ion Coja, carte apărută graţiei sprijinului neobosit şi generos al colegului de suferinţă, scriitorul Gheorghe Stănescu; “Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului” (Bucureşti, Editura Scara, 2001); “Adusu-mi-am aminte” (Roman, Editura Rovimed Publishers). Are în pregătire, un volum de articole şi eseuri în două părţi “In memoriam” şi “Spice”; un volum de povestiri “A fost odată”. În 2007 primeşte Pre­miul Fundaţiei Culturale “Lucian Blaga” pen­tru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Fes­tivalului internaţional “Lucian Blaga”, Lancrăm-Sebeş-Deva.

Nicolae SAVA