În această celulă, indiferent dacă era vară sau iarnă, apa picura din tavan. Era o atmosferă umedă. Când ne mai scotea „la aer”, în curtea strâmtă înconjurată cu gard de scândură, ieşeau aburi din noi. Nu existau calorifere sau sobe de încălzit. Temperatura era constantă: RECE. Făceau cu schimbul trei gardieni. Cu toţii erau aleşi din oameni cu dispoziţii spre crimă şi lipsă de milă. Aveau apucături de fiare.
În aceste celule n-avea voie să intre nici directorul închisorii. În cazuri extreme, avea dreptul să intre un singur ofiţer de serviciu: Locotenentul Ştefan. Acel locotenent Ştefan numai numele îl avea de om, în rest era un monstru. Avea un cap masiv şi neregulat (asimetric). Numai când îl vedeai, te apuca fiica. Atât gardienii cât şi acest locotenet Ştefan, când vorbeau cu noi, din zece cuvinte, nouă erau înjurături. Dimineaţa primeam un fel de ceai din surogat de cafea sau câteva linguri de terci. La prânz o ciorbă limpede. Pâinea era o feliuţă subţire de aproximativ 50-80 grame pe zi. Era calculată pentru o moarte lentă. Seara primeam o ciorbă limpede, fără pâine. Când trebuia să spălăm rufele, le muiam în gamela din care mâncam, cu puţină apă. Primeam o frunză de săpun cu care le frecam puţin de tot. Le clăteam cu apa de băut din bidon, făcând mare economie. Apoi le intindeam de marginea patului ca să se zvânte. După cel mult două ore le îmbrăcam şi se uscau la temperatura corpului. WC-ul din capătul coridorului se dezinfecta puternic cu clorură de var. Acest produs chimic era pus în asemenea cantităţi încât să nu poată fi absorbit prin gaura canalului. La WC nu rezistam mai mult de un minut-două din cauza mirosului înţepător. Pe caralii nu-i afecta mirosul deoarece stăteau la capătul coridorului, de unde urmăreau programul. Teroarea necesităţilor fiziologice nu era deloc uşoară… Programul fixat de caralii nu se putea sincroniza cu programul de evacuare al organismului. „Norocul” nostru că nu aveam ce evacua. Regula era o evacuare la 20 de zile, din cauza inaniţiei. Sărmanul Nicolae Petraşcu nu se putea ridica din pat nici pentru necesităţile fiziologice. Altă posibilitate nu avea decât să folosească gamela din care mânca. După folosire, gamela era spălată cu o mică frunză de săpun rămasă de la spălatul rufelor şi o clătea cu puţină apă. Nicolae Petraşcu avea o formă de reumatism evoluată, încât stătea chircit în pat. Numai dacă simţea intenţia cuiva de a se apropia de mijlocul lui ţipa de durere. Gardienii ştiau aceasta şi se delectau privind prin vizetă desfăşurarea acestor mizerii omeneşti. Fiecare şi-a rupt câte o bucăţică de cârpă din haine pe care o folosea în loc de hârtie igienică. După folosire o spălam cu puţină apă din bidon şi o agăţăm de fierătaniile parului ca să se usuce. Nu-mi amintesc să se fi uscat vreodată. Ordinul terorii a fost dat de undeva de sus, de la Comitetul Central al Partidului Comunist. Dar aici jos ar fi putut să fie diminuat. Nimeni din această ierarhie a terorii n-a încercat să diminueze teroarea dictată de sus, ci fiecare încerca să fie mai „grozav” decât celălalt. Pe parcurs, apărea din când în când colonelul Vasilescu. Atunci se deschidea uşa larg. El intra şi întreba:
-Cum îi?
O dată m-a găsit sprijinindu-l pe Nicolae Petraşcu, când îşi făcea necesităţile fiziologice. Atunci mi-a zis rânjind cu sarcasm:
– Aşa e. „Ajută-ţi şeful şi la bine şi ia rău „…
I-am întors-o şi eu, căci era greu de suportat împusătura mişelească:
– Şi pe dumneavoastră v-aş ajuta dacă aţi fi in situaţia lui.
– Speri aşa ceva ?
– Nu vă doresc.
Am observat că gardienii erau instruiţi şi intrigaţi împotriva noastră cu minciuni din varianta Securităţii asupra nenorocirilor din Piteşti. Nu m-am dat bătut. De câte ori ne înjoseau, de atâtea ori le ziceam:
– Aşa ne-au făcut şi la Piteşti, apoi ne-a găsit tot pe noi vinovaţi de vinovăţiile Securităţii…
Sursa: fericiti cei prigoniti.net. (Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române, de Gheorghe Andreica)
