După cele spuse la Piteşti de colonelul Zeller, că demascările vor continua, fie la Gherla fie în altă parte, în libertate (spuse repetate de Ţurcanu la Gherla şi trăite de noi în camerele de tortură), nimeni nu mai credea că acele schingiuiri vor înceta vreodată. Dar, cum toate în viaţă au un început şi un sfârşit, mai apropiat sau mai îndepărtat, şi cum nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, iată că, la 1 ianuarie 1952, demascările au fost oprite. Asta s-a întâmplat după înlăturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngăduinta lui Stalin, a luat astfel frânele conducerii partidului, cât şi a statului.
De reţinut însă că Nicolski, seful Securitătii, sprijinit de rusi, a rămas la postul lui, până la moartea lui Dej. De unde şi concluzia că oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în mod special de demascări. Desigur că nici cei trei miniştri care controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau străini de demascări, precum nici Gheorghiu Dej. Totusi, ca urmare a acestor evenimente, Ţurcanu şi echipele lui nu au mai fost puşi în libertate, ci dimpotrivă, anchetati, condamnaţi la moarte şi executati. Un alt motiv al încetării demascărilor cred că a fost şi faptul că se aflase în străinătate de ele, cu tot secretul desfăşurării lor. Nu se ştie precis de unde a venit ordinul de încetare a demascărilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru că Occidentul, fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse să-i întrebe pe rusi ba de una, ba de alta. Şi asta le jena politica externă. Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare plecarea lui Juberian şi a câtorva din ajutoarele lui Ţurcanu.
Se mai spunea că nimeni din cei rămaşi la Gherla nu ar mai fi fost dispus să continue opera lui Ţurcanu. În acelasi timp, noul ofiţer politic lansase zvonul, căruia majoritatea dintre noi nu i-am dat însă crezare, că Ţurcanu şi ajutoarele lui fuseseră puşi în libertate. Cei care au crezut au căzut şi au semnat angajamente, devenind informatori şi turnători. A fost o abilă pescuire în ape tulburi, şi cine a căzut atunci în cursă nu şi-a mai revenit niciodată. În schimb ceilalţi, care au avut tăria să refuze, şi-au revenit total, s-au regăsit şi şi-au refăcut puterile sufleteşti şi morale, salvându-se din mlaştina deznădejdii. Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut în închisoare şi mai apoi în libertate. Torturile şi degradările operaseră prin slăbiciunea şi neputinţa noastră şi majoritatea dintre noi s-au topit şi s-au prăbuşit în ele. După aceea însă, celor care au făcut pactul cu Securitatea, când tortura fizică nu mai exista, cine le-ar mai putea găsi vreo scuză, decât poate aceea că în conştiinţa lor demascările nu încetaseră totusi, continuând în virtutea unei inertii? Mă bate gândul că demascările n-au încetat la voia oamenilor, ci pentru că Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercati, punând El însuşi capăt acestei nelegiuiri fără precedent în analele istoriei universale. Oricum, încetarea demascărilor a fost strigătul de alarmă care a trezit constiinţele noastre, ne-a făcut să întelegem că nimic pe pământ nu este veşnic şi că teama de chinul fără sfârşit nu fusese decât produsul stării noastre sufleteşti, al delirului nebuniei colective şi al posedării demonice. Aşa că, toţi care au înteles că numai credinţa în Dumnezeu ne va salva din această prăbusire, şi-au revenit total, fără resentimente, iertându-i şi întelegându-i şi pe cei ce i-au torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau duşmani.
Sursa: fericiti cei prigoniti. net. (Dumitru Bordeianu: “Mărturisiri din mlaștina disperării”)
