Sub acest titlu simplu şi direct, Dialoguri la Agapia”, poetul şi profesorul Gheorghe Simon a publicat recent la Editura „eLiteratura” din Bucureşti o carte inedită (în conţinut) faţă de cele anterioare, de versuri, un volum cu interviuri. Autorul, atât pe post de reporter dar şi de intervievat, şi-a adunat sub cele două coperţi câteva interviuri luate de-a lungul vremii unor mari personalităţi ale literaturii române contemporane: academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga, poetul Ioan Alexandru, ambasadorul şi exegetul Mihai Zamfir, un intreviu cu un coleg – un profesor de matematică dar şi interviurile pe care le-a acordat el câtorva colegi de breaslă de la diferite publicaţii: Teodor George Calcan, Daniel Corbu, Nicolae Sava.

Evident, „greutatea” cărţii o dau cele trei personalităţi scriitoriceşti cu care a stat de vorbă poetul de la Agapia, acestea fiind în anii din urmă între oaspeţii de seamă ai mănăstirii care a găzduit mulţi scriitori români importanţi. Cele 3 personalităţi răspund zecilor de întrebări ale poetului cu răbdare şi îngăduinţă, construind în interiorul interviurilor lor adevărate eseuri, pe temele alese de interlocutor, despre literatură, despre viaţă, familie, despre viaţa literară dar şi cea politică de la Bucureşti.

Vorbind despre români, ca neam, Zoe  Dumitrescu-Buşulenga face un portret foarte exact acestui popor: „Noi am fost un neam foarte cuviincios. Un neam ca al nostru, cel românesc: care a trecut prin atâtea restrişti, care a fost înconjurat numai de duşmani. Aş îndrăzni să spun nici azi nu e înconjurat de prieteni, dar, mă rog, nu facem politică. Acest popor de ţărani a fost un popor cuviincios. Satul a fost în viaţa noastră nucleul păstrării credinţei şi tradiţiei. Satul a fost desfiinţat în perioada comunistă şi, cum să vă spun, a fost desfiinţat cu socoteală, adică deliberat, tocmai pentru că se ştia că în sat este constituit nucleul permanenţelor. Acolo, la sat, erau credinţa şi cuviinţa. Acest cuvânt pare să fi dispărut din vocabular. Eu n-am mai auzit demult cuvântul «cuviincios» sau «bunăcuviinţă». Şi mai e ceva. Am scris odată într-o carte despre Umanism şi Renaştere şi vorbeam acolo despre un umanism popular. Şi am fost întrebată ce-i aia. Şi atunci iată ce le-am zis: virtuţile noastre sunt virtuţi ale celui mai umanist popor din lume, cel latin. Pentru că la noi credinţa venea dintr-o măsură. Poporul nostru avea o măsură în toate. Şi ştiţi cum se numea legea aceasta a măsurii? Cumpătare. Cumpătarea! Asta era esenţial. Ce înseamnă cumpătarea? A pune limită dorinţelor nostre, poftelor noastre. A ne preciza limite. Şi aş vrea să vă atrag atenţia că – de asta am vorbit despre latini – această cumpătare vine de la computare, care înseamnă a socoti. Şi de aici vine şi computer. Deci, iată că noi, cu măsura noastră, cumpătarea, cu moderaţia noastră, cu justa măsură, cuviinţa, am avut o dreaptă judecată a vieţii”. Dialogurile cu cele 3 mari personalităţi culturale, pline de cuvinte înţelepte, merită a fi publicate, cândva, în paginile Suplimentului nostru de vineri. (N.S.)

Articolul precedentDor de Iulian Antonescu
Articolul următorÎnjunghiat cu un tirbușon