Răsfoiesc iar, cu nostalgia aducerii aminte, cu dragoste și prețuire, paginile unui număr special al revistei de cultură Vitraliu (1), dar nu pot și nici nu vreau să-mi stăpânesc sentimentele. Titluri revelatorii: Iulian Antonescu – în amintire (Alexandru ZUB), Un model socratic în istoriografia românească (Ioan MITREA), Gânduri pentru Iulian ANTONESCU (Panait I. PANAIT), Mulțumescu-Ți, Doamne, că l-am cunoscut! (Florin CONSTANTINIU), O cometă (Eugen URICARU), Istoricul muzeograf Iulian ANTONESCU (Gelcu MAKSUTOVICI), Iulian ANTONESCU – personalitate prometeică (Elena ARTIMON), Imagini (parțial) retușate (Constantin CĂLIN), Iulian ANTONESCU – ctitor al muzeografiei românești moderne (Dumitru VĂCARIU), După 45 de ani (H. STERLING, Montreal – Canada), Romantic într-un veac pragmatic (Nicolae DRAGOȘ) și… încă multe alte asemenea titluri ale paginilor ce exprimă înalte simțăminte și aprecieri. Pare uluitor, dar e vorba despre un MARE OM – Iulian ANTONESCU, născut la 26 iulie 1932 la Piatra-Neamț, stins din viață la 24 ianuarie 1991 la București și înmormântat, lângă părinți și toți cei dragi ai săi, în Cimitirul Eternitatea din Piatra-Neamț.
Cu modestie și pios respect, scriam și eu, acum șapte ani:
Memoria se deapănă înapoi, cu peste patru decenii. Eram tineri, ușor naivi, programați să gândim dialectic, dornici să izbândim a realiza ceea ce ne propuneam și știam că suntem capabili a face, dar, totuși, tarați fiecare de greutatea unor moșteniri și antecedente de familie, cu grijă trecute sub tăcere, în spatele unor conveniențe impuse social și politic. Și eram mai mulți! Dintre noi toți, cu grație și dezinvoltură, prin inegalabila sa capacitate histrionică, deliberat și magistral autoimpusă, se detașa dragul nostru Iulian. El era nemaipomenit! Uneori, îi plângea sufletul, dar el zâmbea, conversa, argumenta și… în cele mai multe cazuri cucerea și astfel reușea să obțină aprobări, să treacă peste mari bariere impuse pe atunci și să înfăptuiască ceea ce pentru alții ar fi fost imposibil. Îmblânzea cerberii, domolea ambițiile stăpânirii, cucerea, prin volubilitate, ingeniozitate și tact, inima interlocutorului, indiferent ce rang ar fi avut acela în ierarhiile vremii. Cucerea deci prin știință, cultură, nobilă devoțiune pentru cauza pe care o slujea, dar și prin excepționalele daruri cu care era înzestrat ca om: modestia, pasiunea, lumina chipului, strălucirea ochilor și extraordinarul său talent oratoric.” (2) Cu toate aceste calități, subordonate însă unei munci fără preget și cu o mare pricepere de a constitui echipe de specialiști devotați misiunii lor, toți, în frunte cu Iulian, au putut pune bazele întregii rețele muzeale a Bacăului, au putut duce la inaugurarea într-o singură zi a Muzeului de Științe Naturale de la Adjud, a Muzeului de Științe Naturale de la Bacău, a Expoziției Permanente „Ion BORCEA” de la Rahova-Buhuși și a Muzeului de Istorie, Artă și al Rețelei Hidroenergetice de pe Valea Bistriței, de la Bicaz. De asemenea, Iulian ANTONESCU a avut merite deosebite în inițierea, organizarea și deschiderea Muzeului de Științe Naturale din Piatra-Neamț, în propria sa casă, donată statului. Tot el a contribuit semnificativ la organizarea și dezvoltarea muzeelor din Roman și Târgu-Neamț, iar în calitatea sa de director al Direcției Muzeelor din Consiliul Culturii a sprijinit, inclusiv cu exponate, organizarea și deschiderea, în 1980, a noului local al Muzeului de Istorie și Arheologie din Piatra-Neamț, în cadrul marii aniversări Petrodava 2000.
S-ar mai putea spune încă enorm de multe despre OMUL, ISTORICUL, MUZEOGRAFUL, LIDERUL incontestabil al muzeografilor români, recunoscut ca atare atât în țară cât și în străinătate, dar și despre neîntrecutul ORATOR care a fermecat, cu verva spuselor sale, generații întregi de iubitori întru adevărurile istorice, căci, așa cum spunea el: Noi nu facem istorie de dragul istoriei, ci pentru că în spiritul istoriei se găsește actul nostru de proprietate și actul nostru de naștere.
Păcat însă că ne amintim de toate acestea doar la zile aniversare sau funeste și nu facem, din cultivarea memoriei marilor personalități ale așezărilor noastre, prilejuri permanente de înnobilare a minții și inimilor, acum, când prezentul ne demonstrează cât de mult ne lipsesc oamenii ce au tăria de a înfrunta un mers care nu este câtuși de puțin implacabil.
Iar dacă vrem ca în viitor să mai avem asemenea oameni, din rândul tinerelor generații, ar fi spre cinstea noastră să asigurăm respectarea trecutului cu personalitățile marcante ale acestuia, cu mormintele și osemintele lor (care să nu mai devină căi subpământene ale unor „moderne” drumuri ce duc spre nicăeri) și să respectăm cu pioșenie înfăptuirile înaintașilor. Imaginați-vă ce frumoasă și instructivă ar fi, pe clădirea Muzeului de Științe Naturale de pe Str. Petru Rareș, o inscripție onorifică bine-cuvenită: Casa Iulian ANTONESCU!
Iar dacă vrem să cultivăm, pentru viitorime, în conștiințele copiilor de azi respectul și cinstirea cuvenite tuturor înaintașilor locului și ai țării, ar fi bine să reflectăm și să acționăm în consecință.
Toate cele spuse mai sus ar putea părea lucruri mărunte, dar simțind, măcar din când în când, chemarea firească a dorului de Iulian ANTONESCU, vă propun și de această dată, să gândim cu pietate că totul ar putea fi un modest, dar binemeritat Omagiu, adus celui care, cu inteligența și verbul său nepereche, a configurat și a dat un autentic profil cultural – și nu doar muzeologic – acestei părți nobile de Țară Românească.
12 iulie 2014
Gheorghe I. BUNGHEZ
(1) VITRALIU, Periodic al Centrului Cultural Internațional „George Apostu” – Bacău, Anul XV, Nr, 3-4 (28), August, 2007
(2) Idem, p. 12, Gheorghe BUNGHEZ, Simple simțăminte despre un Mare OM – Iulian ANTONESCU
