După neaşteptatul succes de piaţă şi cronicile unanim elogioase consemnate de critica literară la romanul „Urma”, scriitorul Adrian Alui Gheorghe apasă şi mai adânc pedala tematică din acest roman, venind cu alt roman, savuros şi exploziv, „Laika”. Este vorba de un volum de povestiri ce se petrec într-un ospiciu de nebuni dintr-o localitate cu nume sugestiv, Glod. Volumul a apărut zilele trecute la prestigioasa Editură „Cartea Românească” din Bucureşti. Cadrul în care se petrec întâmplările din carte este schimbător de la o perioadă la alta: când i se spune sanatoriu, când spital de boli nervoase, când centru de recuperare, când spital de nebuni, când aşezământ social, în funcţie de anumite perioade de funcţionare şi necesităţi dictate de împrejurări, dar care funcţiona permanent pe baza unui „Regulament de ordine interioară”. Sugestia este că nebunii nu înţelegeau nimic din el. Singurele obiecte interzise în sanatoriu erau, desigur, cărţile.
Scris ca un roman, dar neavând toate datele esenţiale ale unui asemenea gen, fiind constituit din diferite povestiri pline de haz nebun şi umor negru, îngroşat uneori până la refuz, „Laika” ar fi putut să se numească „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Ospiciul nebunilor”, Bâlciul deşertăciunilor”. Autorul a ales însă un titlu cu trimitere directă la regimul comunist de tip sovietic (Laika fiind căţeluşa reprezentativă, care a cucerit Cosmosul acum jumătate de veac) şi deapănă întâmplări din acea perioadă, unele cunoscute chiar de cititorul mai în vârstă sau cel mai experimentat, cum ar fi: căţeluşa care (Laika fiind în acest caz) nu mănâncă de nimic din produsele occidentalilor, ci numai mâncarea provenită de la ruşi (sovietici); idolatrizările ciudate ale unor personaje pentru liderii sovietici sau autohtoni (Lenin, Stalin, Petru Groza, Ana Pauker sau Ceauşescu) şi care iubiri i-au dus la ospiciu; întâmplarea cu acel fotoreporter de la Scânteia care, imortalizându-i pe peliculă pe Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov, s-a trezit în redacţie cu nişte cururi filmate pe peliculă (o farsă făcută de colegi, el fiind în stare de euforie cvasipermanentă) şi multe alte întâmplări, care mai de care mai hazoase, autorul părând inepuizabil în a inventa şi a nara astfel de situaţii ieşite din comun, unele mai absurde decât altele. Aşezământul de la Glod are, pe parcursul vremii, tot felul de directori care, fatalmente, nu diferă prea mult de pacienţii lui, autorul având grijă ca aproape la începutul fiecărui capitol (27) să precizeze care este starea lui, numărul de pacienţi, modul de aprovizionare cu alimente şi medicamente (un fel de a spune, cele mai multe dintre ele fiind paleative pentru boli închipuite, „praf de pyramidon, ceva metamfetamine, între care popularul Narodine care făcuse carieră în Europa, deşi acţiona mai mult datorită efectului Placebo”), terapii noi sau metode de tratare a bolilor de care suferă internaţii. Iar internaţii, despre care citim tot felul de întâmplări în cele 300 de pagini ale cărţii, sunt câteva sute, numărul lor fiind diferit de la un an la altul; unii vin, alţii pleacă, unii sunt daţi afară, alţii sunt ţinuţi cu forţa înăuntru, cei care i-au internat sugerându-le îngrijitorilor de aici că „asta e dorinţa lor”.
Cine erau aceştia: foşti activişti de partid mai înalţi sau mai mici, căzuţi în dizgraţia conducătorilor sau a securităţii: una din paciente, o ziaristă de la Scânteia, se îndrăgostise nebuneşte de chipul lui Ceauşescu, încât tovarăşii au fost nevoiţi s-o interneze de urgenţă la ospiciu pentru că se trezea visând la el şi în texte, alta a venit la o întâlnire de partid, la nivel înalt, cu o fustă prea scurtă şi extravaganţa a fost observată chiar de tovarăşa de la Cabinetul 2, unii (cei mai mulţi) pentru că s-au trezit vorbind ce nu trebuia în anumite conjuncturi sau au gândit cu voce tare… Din cele câteva sute de personaje care populează volumul (multe dintre ele cu nume deocheate – Moise Poponeţ, Andrei Bâlbâială, Costel Pădureţ, Sebastian Mămulea, Răzvan Tălpălău, Liviu Măcăleţ, Coriolan Bubă, Ştefan Papucică, Radu Bolboacă – unele par cunoscute prin târg (mulţi dintre cititori vor face involuntar trimiteri spre unele personaje cunoscute din istoria locală), doar doctorul Pantazi, administratorul stabilimentului, pare a fi eroul mai „stabil” al cărţii, deşi apare episodic. Întâlnim în carte şi numele unor cunoscute personaje din literatură, precum scriitorii Nina Cassian, Dan Deşliu, Mihai Sadoveanu, Adrian Păunescu ş.a., cu întâmplările lor cunoscute din folclorul oral. Cel din urmă apare într-o povestire petrecută chiar la Târgu Neamţ (dar dusă de autor tocmai la Băicoi), la un spectacol cu „Cenaclul Flacăra”, în care ni se dezvălue cum a reacţionat poetul care a primit între bileţelele din public unul cu conţinutul „Păunescu eşti un bou”. Şi multe alte întâmplări mai mult sau mai puţin cunoscute.
Istoria acestui ospiciu de nebuni se încheie – apoteotic cum altfel? – cu zilele Revoluţiei Române, eveniment la care participă fiecare internat cum se pricepe şi după cum îl duce capul, avântul revoluţionar stingându-se însă destul de repede şi acolo, cum de altfel s-a întâmplat şi în ţară. Dar, ca istoria să consemneze evenimentul, la ospiciu se face şi un film (de către regizorul Radu Sbârnă), scenele lui, frumos ordonate, fiind arhicunoscute: scena apei otrăvite, scena sosirii trupelor de securitate, scena cu femeia care denunţă interzicerea avortului şi, de ce nu?, viziunile regizorului Sbârnă. Apoi încep dezbaterile privind noii ministeriabili din rândul celor de la sanatoriul Glod. În final, un gest simbolic şi cu trimitere la istorie: cineva dă foc unei hârtii, unei file dintr-un caiet. „De ce ardea (el – n.n.) paginile acelea? Numai prin foc puteai să purifici timpul, spaţiul, materia, memoria. Şi în Bucureşti, la revoluţie, cu o noapte înainte, arsese Biblioteca Centrală. Cine o incendiase? Nu mai conta, făcea parte din scenariul istoriei. Chiar dacă nu ar fi încendiat-o nimeni, în asemenea momente biblioteca s-ar fi autoincendiat. Că dacă ar arde şi sanatoriul, cu toată mizeria adunată în ani, poate că altfel s-ar desprinde şi el de trecut”.
Criticii literari au scris că Adrian Alui Gheorghe ne-a demonstrat în romanul „Urma” că trebuie să ne desprindem de trecut râzând. O face şi în acest recent volum cu asupra de măsură. Un carte memorabilă care va face istorie. Literară.
Nicolae SAVA
