“Cine n-are bătrâni, să-i cumpere!” Dar cine are, ştie oare să-i preţuiască? Posibil. Dar în România? Cu siguranţă, lucrul e valabil pentru lumea civilizată, nicidecum pentru ţara noastră, aici unde mulţi oameni se sting şi mor de sărăcie, de griji şi de nevoi, de boală şi de inimă rea.
În Japonia, de exemplu, există un adevărat cult al persoanelor în vârstă, aprecierea şi respectul fiind direct proporţionale cu numărul de ani. Exact ca şi în cazul vinului, cu cât e mai vechi, cu atât e mai valoros. La fel se întâmplă chiar şi în Turcia, ţară în care familia şi persoanele de vârsta a treia se află în centrul politicilor de protecţie socială.
La noi, ca la nimenea! Îmi amintesc cât de zgârciţi au fost guvernanţii, de-a lungul anilor, atunci când se punea problema acordării de drepturi compensatorii pentru veteranii şi văduvele de război. Deşi era vorba doar de câteva mii de supravieţuitori, mai târziu doar de câteva zeci, nu s-au găsit resurse – nici băneşti, dar nici sufleteşti – pentru a le răsplăti eforturile şi sacrificiile. La fel se pune problema şi acum când ultimii dintre condamnaţii politici sau deportaţii regimului comunist ar trebui să fie trataţi cu respect şi consideraţie.
Dincolo de bani, aceşti martiri ai neamului au nevoie de recunoaşterea sacrificiilor, de demnitate şi, mai ales, de vorbe calde şi bune. Din păcate, omenia şi grija faţă de semeni a cam dispărut de la români. Satele sunt tot mai nelocuite, şi asta nu doar pentru că mulţi oameni au plecat în străinătate ca să-şi încerce norocul, cât mai ales pentru că bătrânii se prăpădesc singuri, uitaţi de lume. A se vedea cazurile prezentate în programele de televiziune, care sunt de-a dreptul cutremurătoare!
Legea care se referă la protecţia persoanelor în vârstă este cuprinzătoare şi promiţătoare, dar foarte puţine dintre prevederile ei se regăsesc în realitate. Câte dintre primăriile din ţară se ocupă efectiv de cei fără adăpost, fără ajutor, fără foc în vatră, părăsiţi de copii, aflaţi la capătul puterilor? Foarte puţine, cu siguranţă.
Ce servicii socio-medicale, ajutor pentru menaj, servicii de îngrijire-infirmerie la patul persoanei bolnave? Ce consultaţii şi îngrijiri stomatologice li se oferă, când bieţii oamenii n-au cu ce mânca o bucată de pâine? Câţi dintre ei beneficiază de măsurile de securitate socială despre care se scrie în lege? Nu cred că există multe ţări în Europa în care preţul medicamentelor să reprezinte peste 50% din pensie, al serviciilor curente mai bine de 75%, iar mulţi dintre pensionari să aibă sub 500 de lei pe lună. O fi având statul român multe alte “priorităţi” ca să mai acorde vreo atenţie celor care, şi aşa, nu mai au mult de trăit, dar indiferenţa şi lipsa de preocupare pentru cei în vârstă sunt umilitoare şi de neiertat.
Din păcate, e greu de reparat ceea ce s-a distrus, ceea ce nu a fost în atenţia decidenţilor politici în ultimii 25 de ani. Nu vreau să dau sfaturi, oricine poate spune ce e de făcut pentru a asigura părinţilor, rudelor şi prietenilor mai în vârstă o viaţă decentă, omenească. De bună seamă, cei din Guvern şi din structurile superioare au grijă de bătrânii din familia lor. Dar cum rămâne cu cei mulţi, cărora nu are cine să le dea o mână de ajutor? Ştiu că nu există bani destui, dar am convingerea că se poate avea grijă de ei sub alte forme. Orice efort financiar se justifică. Nimic nu ar fi prea mult pentru ei.
Deputat Ioan MUNTEANU
