pietricica turism

dragusanu 2014 02

Fenomenul migraţiei pe teritoriul Uniunii Europene a condus la o creştere proporţională a numărului de relaţii de toate tipurile – comerciale, educaţionale, juridice sau personale – între oameni cu naţionalităţi diferite, culturi diferite şi care vorbesc, de asemenea, limbi diferite. Aceasta a dus la apariţia unei game variate de situaţii în care sunt necesare servicii de traducere şi de interpretariat. Cum de cele mai multe ori aceste situaţii au nevoie de aprobarea autorităţilor, a devenit comună cererea traducerilor autorizate, care să certifice faptele în cadrul unei proceduri judiciare sau al unei acţiuni în instanţă. Datorită apartenenţei la acelaşi domeniu de activitate, deseori se întâmplă ca cele două profesii, cea de interpret şi cea de traducător, să fie confundate, însă fiecare din aceste categorii reprezintă o profesie distinctă. În vederea eliminării unor confuzii şi a erorilor existente în reglementarea actuală din domeniu, printre care asimilarea greşită a profesiei de interpret cu cea de traducător, numeroşi traducători cu experienţă în materie cred că este nevoie de o lege care să corespundă nevoilor şi condiţiilor actuale ale acestui domeniu. Prin definiţie, traducătorul este persoana care asigură traducerea scrisă dintr-o limbă în alta limbă a unor documente, acte şi înscrisuri, iar interpretul este persoana care asigură comunicarea între două sau mai multe părţi ce vorbesc limbi diferite sau care, datorită unor dizabilităţi, utilizează limbaje nonverbale pentru a comunica. Diferenţa cea mai vizibilă este că interpretul redă cuvintele exprimate într-o limbă străină, în timp ce traducătorul interpretează textul în scris. Mai exact, interpretul este persoana care asigură comunicarea şi traduce cuvintele vorbitorului către o audienţă în timp real sau cu o pauză între comunicări, în timp ce traducătorul adaptează şi redă într-o altă limbă un text scris într-o limbă străină, în funcţie de solicitarea pe care a primit-o: realizează traduceri specializate (documente juridice, opere literare, documente bancare, medicale de afaceri, site-uri web, IT&C etc.). Un bun interpret poate să nu se priceapă şi la traducere, şi invers. În alte ţări, separarea între cele două este mult mai clară. Activitatea de traduceri şi interpretare se desfăşoară, în prezent, fără supravegherea şi controlul necesare, încercările de a înfiinţa structuri profesionale asociative nu au avut rezultatele corespunzătoare, iar faptul că notarii, prin Uniunea Naţională a Notarilor Publici, încearcă să reglementeze activitatea de traduceri nu dă rezultate, notarii neavând autoritatea şi competenţa necesare. În prezent, Legea nr. 200/2004 şi Hotărârea Guvernului nr. 1921/2004 nu menţionează profesia de traducător şi interpret aşa cum a fost ea introdusă la propunerea notarilor publici şi, mai mult, Legea nr. 178/1997 privind traducătorii, modificată şi completată prin Legea nr. 281/2004, vorbeşte doar de autorizarea şi plata acestora, fără a reglementa însă şi activitatea lor.

Profesiile de traducător şi interpret, norme distincte de exercitare

Profesiile de traducător şi cea de interpret sunt de sine stătătoare, au norme distincte de exercitare, iar diferenţele majore dintre acestea fac incorect modul de autorizare în domeniul existent. În România autorizarea se obţine pe baza studiilor filologice universitare, fără a se ţine cont de necesitatea unor cunoştinţe juridice minime, mai ales în cazul interpretării şi traducerii de materie penală. Interpretul şi traducătorul judiciar sunt autorizaţi de Ministerul Justiţiei şi sunt folosiţi, după caz, pentru asigurarea serviciilor respective judiciare (acte judiciare, cercetare şi urmărire penală, expertiză judiciară, interogatoriu, proceduri în instanţa de judecată, activitate avocaţială şi de executare silită), extrajudiciare (activităţi ale organelor de justiţie şi procuratură, ale Consiliului Superior al Magistraturii, consultanţă avocaţială) şi activităţi de tip judiciar date de lege în competenţa notarilor publici (procedura succesorală). Traducerile care nu au caracter judiciar sau oficial (traduceri editoriale, documentare, traduceri cu caracter personal ş.a.) şi translaţiile de însoţire, neoficiale, se efectuează fie de traducători sau interpreţi autorizaţi, fie de alte persoane cunoscătoare de limbi străine, posesoare ale unei diplome de licenţă în filologie, specialitatea limbi străine, sau care posedă un certificat de traducător eliberat de o instituţie abilitată, pe baza normelor de drept comun. În ţări ca Franţa, Italia, Irlanda, Brazilia etc., unde se utilizează sistemul de traducere şi interpretare pe bază de autorizaţie, se are în vedere nivelul de pregătire al persoanelor care profesează în acest domeniu, disponibilitatea şi capacitatea lor de comunicare. Comisia Europeană a abordat problema asigurării unitare, la nivelul Uniunii Europene, a sistemelor de traducere şi interpretariat în materie penală, adoptând Directiva 2010/64 şi stabilind, prin aceasta, obligaţia statelor membre de a adopta măsuri viabile care să asigure furnizarea de servicii de interpretare şi traducere care să asigure corectitudinea în justiţie conform art. 2 alin.(8) şi art. 3 alin.(9). Aşadar, pentru a putea asigura traduceri şi interpretări conforme şi absolut corecte în instanţele judecătoreşti sau în alte instituţii juridice, trebuie luate măsuri în privinţa calităţii serviciilor traducătorilor şi interpreţilor ale căror servicii sunt utilizate în justiţie, precum şi a pregătirii profesionale a persoanelor care se înscriu în aceste profesii. Anunţ că am depus la registratura Camerei Deputaţilor un proiect legislativ care să reglementeze cele semnalate în prezenta declaraţie politică.

Deputat Cătălin DRĂGUŞANU