daniel diecanu

– Daniel, în afara faptului că eşti profesor de istorie pe Valea Muntelui şi că scrii foarte mult, făcând din cartea documentară un subiect abordabil, chiar atractiv, cititorii nu cunosc prea multe despre tine. Dă-ne câteva date biografice.

– Sunt născut la Piatra Neamţ din părinţi originari din Grinţieş, cu bunici şi străbunici originari din Grinţieş şi Răpciuni (sat în vechea comună Hangu şi din 1926 în comuna Ceahlău, astăzi în cea mai mare parte sub apele lacului), cu strămoşi amintiţi la primele catagrafii (sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi după tradiţii de familie de la începutul secolului al XVIII-lea, imigranţi transilvăneni, aşa numiţii „ungureni”. Numele ar proveni de la un diacon al mănăstirii Buhalniţa, care a trebuit să plece atunci când au venit grecii, când a fost închinarea din 1715 către Patriarhia Alexandriei. S-a stabilit mai în munţi, mai aproape de hotarul cu Ardealul şi oamenii l-au numit „diaconu”, deşi el devenise lemnar în acel sat, în Poiana Grinţieşului.

– De unde pasiunea asta pentru istorie, cine ţi-a insuflat-o? Povesteşte-ne câte ceva din copilăria ta, din şcoală, din studenţie.

– Primul an de viaţă l-am petrecut în Baia Dobrogei, ca apoi să ajung la Grinţieş, la Abrud, la liceu în Moldova Nouă şi apoi la Piatra Neamţ. La Moldova Nouă nu am mai fost din 1992, dar anul acesta am ajuns într-o excursie cu elevii şi l-am întâlnit pe fostul meu antrenor de la juniori la fotbal, Şteta, şi am aflat că fiul său este nimeni altul decât Iasmin Latovlevici de la Steaua. Din liceu îmi amintesc cu plăcere lecţiile de română ale unui slovac din Moldova Nouă, Cucera, dar şi ale nemţeanului Gheorghe Brânzei. În facultate m-am îndreptat spre demografie şi evul mediu datorită doamnei profesor Şarolta Solcan, dar la master am optat spre contemporană, spre dl. profesor Gh. I. Ioniţă, fiul celebrului Ion Ioniţă, şi istoric al PCR, dar care a fost de acord să conducă o teză dedicată legionarismului. La un an însă a murit şi dl. prof. Mihai Retegan a avut disponibilitatea să mă ajute să termin cursurile şi să susţin teza, care, îndelung lucrată, m-a recomandat spre un doctorat, deşi era o concurenţă deosebită, mai ales la dl. prof. Giurescu.

– Chiar vroiam să te întreb despre asta. Am auzit că ţi-ai dat doctoratul cu ilustrul universitar, profesorul Dinu C. Giurăscu. Cu ce subiect l-ai convins pe coordonatorul lucrării şi cum a fost?

– Am ales o temă dificilă şi asta a fost într-o primă fază în avantajul meu, căci a trezit interesul. Am propus studiul comunităţilor evreieşti din nordul Moldovei, concentrat pe viaţă cotidiană, dar şi imagologie etnică şi dinamică relaţională, implicit şi componenta antisemită. Mai apoi a fost mai greu, dar am fost sprijinit în elaborare şi de sfaturile domnului profesor Scurtu, după părerea mea unul dintre cei mai de seamă nemţeni în viaţă, fost director al Arhivelor Naţionale, care m-a făcut să înţeleg valoarea documentului şi să-mi temperez entuziasmul sau patima în interpretarea unor evenimente istorice. Faptul că teza mea era coordonată de domnul Giurescu se constituia într-un avantaj, dar şi o povară. Mi se părea întotdeauna că nu am muncit destul, că nu mă ridic la nivelul cerut. Şi nu era doar cazul meu, mi se părea că la fel se simte în faţa domnului profesor şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, colegul nostru mai mult decât celebru. În 2011, domnul Giurescu şi domnul Retegan au onorat invitaţia mea şi a inspectoratului şcolar şi au venit la Durău la un simpozion dedicat istoriei comunismului, iar în 2012, dl. profesor Scurtu a răspuns în acelaşi fel la invitaţia mea şi a doamnei inspector Elena Preda de a prefaţa volumul colectiv al profesorilor de istorie din judeţul Neamţ – „Identitate Nemţeană” şi de a participa la simpozionul dedicat valorilor culturale nemţene desfăşurat la Mănăstirea Neamţ.

A consemnat Nicolae SAVA