* interviu cu psihologul Poliţiei Neamţ, inspectorul principal Monica Onea
Strada nu este un mediu sigur. Nici măcar ziua, darămite în crucea nopţii. România nu este o ţară sigură. Primii care ştiu asta şi care muncesc zi de zi ca să schimbe lucrurile sunt poliţiştii. Conştienţi de ceea ce presupune „aventura” unui copil care dispare de acasă, angajaţii MAI intră în alertă de gradul zero ori de câte ori primesc o astfel de reclamaţie. La Poliţia Neamţ, misiunile de căutare se fac, de regulă, împreună cu psihologul instituţiei, inspectorul principal Monica Onea, omul care contribuie la crearea „pârghiilor necesare” pentru ca o astfel de situaţie nefericită din viaţa unei familii să rămână o excepţie.
– De ce dispar copiii de acasă doamna psiholog? Au o motivaţie care ţine de generaţia de azi, de vremurile în care trăim sau fiecare e determinat de alte resorturi să ia o astfel de decizie?
– Cred că dispariţiile ar trebui discutate pe categorii de vârstă, pentru că diferă împrejurările şi condiţiile. Dacă ne referim la copiii foarte mici, în jur de doi ani, dispariţiile lor sunt involuntare. Am avut un caz, când părinţii lucrau la depănuşat, au tot înaintat în lanul de porumb, iar copilul a rămas undeva la margine, pe o păturică. Când s-a trezit a plecat de acolo şi a mers – copiii mici nu merg niciodată în linie dreaptă – până s-a îndepărtat şi s-a pierdut. La 6-7 ani, copilul tinde să-şi lărgească zona de siguranţă şi pleacă de lângă bloc să exploreze ştrandul, malul unei ape, ruinele unei clădiri. Un băieţel aflat sub tratament a ajuns până la un pod din zona Reconstrucţia. Jandarmii l-au reperat şi de câte ori se apropiau, se ascundea şi el. Se juca, pur şi simplu.
– La 12-13 ani probabil că deja nu se mai poate vorbi despre un joc sau despre dorinţa de mărire a spaţiului de siguranţă, care capătă alte dimensiuni până la această vârstă.
– Debutul adolescenţei este perioada crizelor de identitate. Adolescentul are tendinţa de a pune la încercare puterea de control a adultului şi încep perturbările de comunicare. Adolescentul se dezvoltă fizic, are muşchi, poate ridica greutăţi, dar sub aspectul maturizării emoţionale lucrurile nu stau la fel de bine. Apare dorinţa de a acumula experienţă personală, dar nu şi abilitatea de a anticipa consecinţele deciziilor personale. De aceea întâlnim des scenariul „răpită şi sechestrată” la fete de 13-14 ani care se duc la petreceri şi decid să rămână peste noapte. O astfel de decizie este luată, desigur, sub influenţa anturajului şi a replicii jignitoare „nu ai ieşit de sub papuc”. Familia le caută, poliţia le caută şi când realizează ce consecinţe au provocat spun minciuna clasică deja cu răpirea. După o experienţă de acest gen, când sunt sesizate Poliţia, Jandarmeria şi Protecţia copilului, de cele mai multe ori adolescentul trage concluziile necesare şi lucrurile intră în normal.
– Există, însă, situaţii – şi nu puţine – când copiii fug din nou şi dispar pentru mai mult timp. Ce exprimă? Nu ajung toţi la concluziile necesare?
– Cei care „recidivează” o fac pentru acasă nu le este „bine”. Copilul este simptomul familiei. Poate este vorba despre o problemă între parteneri, poate nu este tratat egal cu fraţii lui – sunt relativ multe cazuri de familii care funcţionează bine cu trei copii, iar al patrulea devine un fel de oaie neagră – sau poate este o altfel de problemă. Acolo este nevoie de consiliere psihologică, pentru că aceste plecări repetate sunt, în fond, strigăte de ajutor. E ca la tentativele de suicid. Nimeni nu vrea să moară cu adevărat, ci doar să atragă atenţia, dar se întâmplă, accidental, o reuşită neprogramată.
– Câţi dintre părinţi sunt pregătiţi să perceapă şi să răspundă la aceste strigăte de ajutor?
– Nu pot spune câţi, dar pot spune că acei părinţi care sunt pregătiţi să educe un adult autonom. La 18 ani asta trebuie să fi devenit un copil. Să fie în stare să ia decizii care să nu-l pună într-o situaţie de pericol. Să fie în stare să-şi gestioneze descoperirile vocaţionale şi să găsească răspunsul cel mai potrivit. Nu are vocaţie pentru matematică, nu e nici o tragedie, în fond nu trebuie să fim cu toţii matematicieni, dar să ştie deja ce vrea şi ce poate.
A consemnat Cristina MIRCEA
Căutat în albia Moldovei, găsit în dulapul bunicii
Alin Vasile Bordeianu, copilul de 11 ani, care a dispărut în ziua de 18 mai, din Lunca Moldovei, în comuna Păstrăveni, a stat ascuns, până marţi după amiază, în dulapul din camera de curat, în casa bunicii sale. În timp ce pompierii îl căutau în albia râului Moldova, crezând că s-a înecat, iar poliţiştii şi voluntarii răscoleau localităţile din zonă, Alin se gândea la viaţa lui şi la certurile cu tatăl său. A fugit de acasă pentru că avea note proaste, iar unii dintre vecini le-au spus poliţiştilor că nici nu e de mirare, pentru că băiatul ar fi fost pus la munci grele de către tatăl său, care îl mai şi lovea din când în când.
Probabil că băiatul ascunde nişte suferinţe de s-a hotărât să plece de acasă. Alin provine dintr-o familie foarte săracă, şi cu siguranţă nu este singurul vinovat de situaţia sa şcolară. Înainte de a dispărea, a scris pe unul din geamurile casei: “Pa! Nu mă plânge!”. În încercarea de a stabili ce s-a întâmplat şi în ce condiţii este crescut băiatul, poliţiştii au sesizat Direcţia de protecţia drepturilor copilului Neamţ, care vor începe prin a face o anchetă socială la familia Bordeianu. În funcţie de rezultat se vor lua măsurile necesare, dar sigur trebuie intervenit într-un fel pentru că fuga unui copil de acasă trebuie tratată foarte serios. (C. MIRCEA)
