Al dracului am fost, cu patimă în toate
– viaţa mea a curs întâmplătoare –
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic – şi nu e bine –
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale – parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie
iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori –
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!
lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde-aveam ce să le spun –
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum
oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare –
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare
azi mă feresc din calea celor dragi –
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură –
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
– şi totuşi printre fericiţi mă număr –
trăiască poezia şi marii visători!
Ioanid ROMANESCU
