Prietene, prietene, e toamnă –
un sfert de ceas, şi calul ne azvârle
la via veche unde, lângă cramă,
e anotimpul cald pentru şopârle.
Nu-i nimeni în hambare şi în şură.
Pustiu. E-o cârciumă aici. Vom cere,
în sticle vechi, cu lacăte la gură,
puţină reverie şi tăcere.
E o podgorie întreagă-n cupă –
ascult, ca-n vremuri vechi şi cunoscute,
cum fierbe vinul copilandru după
cuiele puse-n cea din urmă bute.
În cupa asta udă, Amintirea,
imagini, amintiri mai false, cearcă
să puie-n via veche însorirea
şi sufletul cel tânăr, de la poarcă.
Tata e-acolo, lângă crama veche.
Îl văd cum chibzuieşte cu vierul
(cu fierberea din vrană la ureche)
dacă sunt semne că se schimbă cerul.
În toamna ştearsă ca o apă-ntinsă,
nucii în pace-şi desfoiau amarul
pe iazul liniştit, cu apa linsă.
De undeva, din fund, gornea pândarul.
Veneam cu tata-ngânduraţi spre casă.
Tata tăcea. Tăceam. Şi toamna numai
ofta uscat, din frunze de mătasă.
Soseam cu liniştea pe noi şi bruma.
Ci uită-te, prietene, ni-i teamă:
Aracii cad în drumuri? Via-i gata?
Şi spune-mi: râde cineva spre cramă?
Aş vrea, deşi – ştiu bine – nu e tata,
şi nu e crama veche, nu-i vierul,
nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria,
şi, uite, poate nu mai vrea nici cerul
să coacă toamna şi să coacă via.
B. (enjamin) FUNDOIANU
