reclama autocenter

brunea fox

Brunea Fox – “prinţul reportajelor” 

Felix Brunea Fox, pe numele lui adevărat Filip Brauner, a fost unul dintre cei mai mari reporteri din perioada interbelică. S-a născut  la Roman, la 18 ianuarie 1898 şi a decedat acum 37 de ani (12 iunie 1977) la Bucureşti. Provine dintr-o familie de intelectuali evrei, din Chişinău, care, în anii 1980, a venit în România, stabilindu-se la Roman, in judetul Neamţ. A făcut şcoala primară la Roman iar liceul la Iaşi, la Liceul Naţional. Face şi studii universitare, incomplete, la Bucureşti. El este ziaristul care a stat 5 zile printre leproşii de la leprozeria de la Lărgeanca (în Basarabia, lângă Ismail) – bolnavi mutaţi apoi la Tichileşti, judeţul Tulcea -, experienţă din care a ieşit o carte cu adevărat senzaţională, ceea ce a constituit şi debutul său editorial (”Cinci zile printre leproşi”, Bucureşti, 1929), alt reportaj de senzaţie fiind cel dedicat lui Petrache Lupu (“Omul care l-a văzut pe Dumnezeu”). De altfel, graţie nenumăratelor reportaje despre “lumea comună”, publicate în principalele ziare ale vremii, “Adevărul” şi “Dimineaţa” marele poet Geo Bogza îl numea “prinţul reportajelor”. Reproducem doar un scurt fragment din cartea “Cinci zile printre leproşi”. (N. SAVA)

“Am făcut şapte kilometri. Maşina se resimte. Ne apropiem. Am traversat satul Lărgeanca, un sat atât de caracteristic, cu gard de stuf, ca o vastă stînă. În drum copii blonzi, după garduri câini mari şi lăţoşi, dresaţi să vâneze leproşi, şi peste poartă capete cu bărbi roşii, lipoveneşti. Ne apropiem. În câmp de porumb. Pe un drumeag cât o cărare, înaintează lent care cu fân. Peisaj locuit. Cine ar putea spune, că numai la câteva sute de metri sălăşuiesc blestemaţii? Cine ar crede, că, lângă satul cu oameni bărboşi şi robuşti, foieşte în jurul unui azil păcătos, o umanitate spână, diformă, cu braţele mâncate până la os de lepră? Cărarea traversează lanul în unghi drept: pe dâmbul ce mărgineşte şanţul, pasc două oi şi un viţel. Îndărătul lor, privind spre noi, un băietan. I se vede deasupra capului, înălţată, coada unei biciuşti. Viziune de automobil, rapidă. Faţa asta înregistrată în fugă, faţa asta asimetrică, fără măcar, în regiunea ochilor, iluzia unui fir de păr, faţa asta îndreptată spre plugarii ce escortează cuminţi carele cu fîn? Primul lepros. L-am văzut de aproape şi îndelung, câteva minute mai târziu. Şi deodată maşina coteşte: înaintea noastră, la capătul unui drum drept, puţin ridicat, se dezvăluie o casă scundă, albă. O pată neagră, sus: probabil firma instituţiei. Distanţa: 100 de metri. Dar n-am vreme s-o privesc. Din porumbul ce mărgineşte drumul, şi-au făcut apariţia brusc, ca o însufleţire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproşii! Ei or fi? Mărturisesc că eram emoţionat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o aşteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă şi albă. Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de şanţ. Ei or fi? Vreo zece băieţi îmbrăcaţi ţărăneşte, desculţi, cu nişte capete imense, descoperite. Distanţa între noi, 5 metri. La prima vedere nimic deosebit. – Bună ziua! Nici un răspuns. – Vin de la Bucureşti… ca … să. Nici un răspuns. Dar grupul a sărit şanţul. Distanţa între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuţi, desfăşuraţi pe o singură linie, băieţii au mai regresat cu o jumătate de metru. Şi atunci am avut fulgerător şi dureros ca o nevralgie, explicaţia acestui joc. Leproşii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenţia că eu uit să mă feresc de ei. Ce să le spun? Cum să deschid gura? La Bucureşti, prieteni şi doctori, m-au platoşat cu o groază de sfaturi şi precauţiuni. În spatele meu o mişcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpăţână voluminoasă şi o biciuşcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din maşină. Cât am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr? Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo 15 ani, exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adânci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul. Dinspre lazarete îşi făcură apariţia patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeaşi mască. Deasupra gurii şi pe o bună parte a feţei, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre şi reliefate, ca tot atâtea pojghiţe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele. Le-am salutat. Femeile au mulţumit cu un zâmbet. Doamne, acestă dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!”

Articolul precedentLaurenţiu Leoreanu: “În partid trebuie disciplină, nu dictatură”
Articolul următorAventura unei statui