Începând cu acest număr al suplimentului nostru vom prezenta în această pagină cărţi în curs de apariţie ale autorilor din Neamţ.
Urma de Adrian Alui Gheorghe
– fragment –
Comandantului Geangu i se puse un nod în gât şi multă vreme după plecarea colonelului Şoavă avu senzaţia de sufocare.
Ah, cât de uşor poţi să mori!, filosofă el în faţa secretarului său, Hegheduş, un ungur de treabă care era de toate pentru comandant, de la dactilograf, la paznic, de la combinator în relaţiile şefului său cu superiorii, la şofer atunci când Geangu nu voia să i se cunoască ieşirile sale în locuri cu grad sporit de intimitate, cum le numea chiar el.
Hegheduş îl aprobă, da, într-adevăr, se moare uşor, văzuse atâtea cazuri, mai ales de când lucra la penitenciar, dar situaţia aceasta, de acum, nu este una atât de disperată. După părerea sa, topindu-se urmele de pe zăpadă, probele dispăruseră iar colonelul Şoavă nu va putea face raportări care pot să pară, de acum înainte, fanteziste.
Da, îi răspunse Geangu, dar există un nivel la care nu probele contează, ci raportările, principiile. Aici, jos, într-adevăr, lucrăm cu amănunte, în viermuiala noastră orice contact are concreteţea lui. Dar la un anumit nivel se lucrează cu numere mari, se lucrează cu idei, acolo se vorbeşte în numele unei revoluţii care nu a fost dusă până la capăt, care este în curs. Şi de la acel nivel sunt sacrificate amănuntele, indivizii sunt minuscule piese pe o tablă de şah mare cât lumea. Când joci şah, de exemplu, te interesează emoţia unui pion sacrificat într-un schimb de piese? Nu. Ei, aşa nu interesează, în numele unei revoluţii, că un individ este sacrificat. Da, colonelul Şoavă va raporta la Bucureşti că la Aiud, noaptea, au fost depistate nişte urme suspecte în curtea închisorii, că el a anchetat cazul, că nu s-a găsit un vinovat cert… Iar vinovatul cert devine, în ochii centrului, comandantul închisorii, el, Geangu. Că e vorba de urme pe zăpadă? Că e vorba de scris lozinci antipopulare pe gardurile închisorii? Că e vorba de vreo evadare? Vinovat e comandantul. Îşi mai aminteşte el, Hegheduş, de evadarea din 1952? Atunci trei deţinuţi, care lucrau într-un atelier de tâmplărie, reuşiseră să întrerupă curentul în întreaga închisoare, noaptea şi se furişară peste zid. Au fost prinşi, au fost condamnaţi la moarte, dar vinovat a fost găsit comandantul Dorobanţu, care şi-a pierdut funcţia. Ca pe o măsea stricată l-au scos din sistem după ce slujise cu atâta devotament cauza…! Auzise că Dorobanţu s-ar fi sinucis mai apoi, dezamăgit, după ce începuse să bea ca să uite. Unii au spus că i se activase conştiinţa, că îl măcina, alţii au concluzionat că era vorba doar de o apucătură genetică, toţi din familia lui muriseră beţi în şanţ.
Am vorbit de toate, spuse Hegheduş, dar nu am lămurit, totuşi, de unde ar fi putut să provină urmele. E limpede că nu sunt de la gardieni. E limpede că nu sunt de la personalul administrativ. Mai rămâne să vedem în ce măsură vreun deţinut ar fi putut să facă acele urme. Poate e vreun somnambul, că altfel nu se explică. De asta, ar trebui să facem o anchetă discretă printre deţinuţi. E posibil ca acolo să fie ceva, ceva… Dacă descoperim cine a făcut acest lucru, atunci evităm şi neplăcerile, în cazul în care colonelul Şoavă ar raporta la Bucureşti.
Comandantul Geangu găsi bun sfatul. De asta decise să cheme pe toţi şefii de schimb, ai santinelelor şi ai gardienilor. Le-a amintit datoria lor faţă de patrie. Le-a amintit datoria lor faţă de penitenciar, ca univers al confortului lor, al bunăstării lor. Le-a amintit, apoi, de datoria lor faţă de el, cel care îi ţine de atâţia ani închizând ochii la una, la alta, angajându-le rudele.
Dacă ar veni altul, acum, lucrurile ar lua întorsături neprevăzute. De asta le cerea să descopere, urgent, ale cui erau urmele. Era important, era decisiv pentru toată lumea.
(Roman în curs de apariţie la Editura “Cartea Românească”)
Din textul de promovare al editurii:
„Urma” nu e cartea unui poet convertit la proză, ci e un roman scris după toate regulile genului. Subiectul e provocator: în închisoarea de la Aiud, în anii ’60, apar urme suspecte pe zăpada dintre pavilioanele înţesate cu deţinuţi. Ancheta care urmează e o incursiune în subteranele suferinţei, rezolvarea artistică e surprinzătoare şi memorabilă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate.
Adrian Alui Gheorghe: „Am scris Urma dintr-o respiraţie, în trei, patru săptămîni, după ce am purtat în minte subiectul vreo doi ani. E o poveste care intră în intimitatea teribilei închisori de la Aiud, în anul 1960, un an de vârf al torturii din perioada comunistă. Paradoxal drama lunecă în comedie, râsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată.”
