Greva foamei
În podul grajdului am citit în fiecare vară a copilăriei. Acolo am citit basme, poveşti, scrierile lui Creangă şi am încercat şi ceva opere mai întinse dintre care îmi amintesc, pe moment, de romanul „Pasărea furtunii”, de Petre Dumitriu. A rămas bine imprimată descrierea unei furtuni pe mare, un tablou impresionant pentru un copil ca mine care nici nu văzuse vreodată marea. Nu pot trece peste un pasaj în care era prezentată iubirea dintre doi tineri, personaje importante ale romanului. Încercam să desluşesc acest sentiment. Peste putinţă însă… Romanul, din câte ştiu, nu este agreat de critica de specialitate pentru ideologia care stă la baza construcţiei epice. A fost scris în anul 1954 şi a apărut la Editura Tineretului a C.C. al U.T. M. Dar orice s-ar spune, talentul literar al lui Petre Dumitriu iese în faţă, dincolo de perdeaua ideologică. Iubirea dintre Adam şi Uliana a rămas bine fixată în memoria mea de copil. Rămân şi acum la părerea că scenele la care m-am referit dau naştere şi acum la adevărate emoţii estetice.
În pod dormeam şi noaptea, la aer curat, iar luna punea vrajă peste întreg locul. Era timpul visării, era timpul poeziei, era timpul uitării de sine. Nu aveam teamă, nu-mi era urât. Pentru mine era o frumoasă aventură, o călătorie în propriul eu. Doar un motan mă trezea uneori. Ca şi cum ar fi fost amnezic, uita că mă aflu prin preajmă şi îşi făcea de cap cu miorlăitul său chemând la luptă cine ştie ce adversari imaginari… În rest linişte deplină. Iar nopţile cu lună mi se păreau feerice. Mai ales când, mare cât o roată de căruţă, regina nopţii îşi arunca întreaga lumină prin obloanele deschise ale podului. Acolo, spre dimineaţă, după atâta frumuseţe de noapte, somnul era cel mai dulce. Din nefericire, o fabrică de postav, aflată la vreo şapte kilometri depărtare, fix la ora şase, îşi făcea auzită pe toată valea sirena care anunţa intrarea muncitorilor la schimbul de dimineaţă. Nu dura mult şi bunica era la gura podului dând glas de deşteptare. Mi-ar fi prins bine câteva minute în plus. Dar serviciul era servici. Urma să plec în cursă. În grajd, vaca, la rându-i, cerea şi ea câteva minute în plus de somn. Căci tare greu se ridica şi îşi dezmorţea oasele. După mine, aş fi lăsat-o să doarmă toată dimineaţa, dar bunica, care se scula cu noaptea-n cap, deja făcuse mămăligă caldă.
Toate erau bine rânduite, numai că, după cum îmi dădusem seama de ceva timp, nu găseam loc în programul meu ca să mă joc cu băieţii de-o seamă cu mine. Nici în cursul săptămânii, nici duminica. Aşa că am început să gândesc mai mult la acest aspect. Copiii îmi erau dragi, mă împăcam bine cu ei, dar, spre deosebire de aceştia, eram tare ocupat. Port câteva discuţii cu bunica pe această temă, solicitând timp liber pentru joacă, dar nu se lasă înduplecată. Trăgea de timp şi-mi spunea că e bine să fiu ascultător, să nu-l supăr pe tata. Mai mult că o să vorbească să mi se cumpere un cadou, ceva. În fine, nu i-am dat de rost.
După vreo trei săptămâni, dornic de joacă, uit de somn, de siestă, iau cercul şi caţa (o sârmă mai groasă care ajuta la menţinerea cercului de fier în poziţie verticală şi la rularea lui), căci îmi făcusem şi eu una, şi ies, fără ştirea bunicii, pe uliţă. Acolo, animaţie, întreceri, care mai de care, cine aleargă mai repede cu cercul, care ştie să facă curbe, dar mai ales opturi. Câştigătorul avea parte de admiraţie, dar şi de invidie. Ca să reuşeşti, trebuia exerciţiu, nu glumă. Nu ştiu cât am fost de antrenat în asemenea exerciţii, dar în momentul în care am ieşit învingător, am uitat de program şi de vacă. Era prea târziu să mai plec la câmp. Isprava nu a rămas fără urmări. De ea a aflat şi tata…
Apele s-au limpezit, în sensul că s-a revenit la starea iniţială. Însă dorinţa mea de libertate era din ce în ce mai mare. Încerc, pentru început, să obţin liber măcar duminica după amiază. Mi se dau explicaţii care nu erau pe placul meu. Supărat, mă urc în pod, căci era amiază, fără să mănânc. Şi ca să nu fiu deranjat, ridic scara, aşa cum făceam seara, înainte de culcare. Între timp, bunica pregătise de-ale gurii. Vine la gura podului şi observă că scara este ridicată, ceea ce nu se mai întâmplase. Mă strigă şi mă invită la masă. Nu răspund. Pleacă. Nu durează mult şi aud din nou chemarea ei. Îi răspund de astă dată şi îi spun că nu-mi este foame. Pleacă din nou. Îmi dau seama că situaţia nu-i convine, după felul în care pleacă şi vorbele pe care i le aud. Revine. Îmi aminteşte că trebuie să mă duc cu vaca la câmp. Îi răspund că mă duc cu vaca la câmp, când o veni vremea, dar nu mănânc.
Ceva totuşi s-a întâmplat în sufletul bunicii. Am pus-o pe gânduri. După vreo douăzeci de minute vine la gura podului şi îmi spune că a hotărât ca duminica după amiaza să am liber, iar vaca o va păzi ea pe lângă casă, în grădină, căci acolo era păşunea de rezervă, în caz de timp nefavorabil. Nu-mi venea să cred! Surpriza era mare! Nu cobor încă. Bunica insistă, încercând să mă facă să înţeleg că hotărârea ei rămâne definitivă. Într-adevăr, bunica s-a ţinut de cuvânt şi parcă m-a văzut de-atunci cu alţi ochi. Uneori chiar îmi cerea părerea şi în alte privinţe. Gestul spontan de a urca scara în pod mi-a adus beneficiu. Manifestare a unui copil de zece-unsprezece ani nemulţumit. Nu auzisem de greva foamei. Nu ştiam ce sunt revendicările, nici drepturile sociale… Era însă una din marile mele victorii… (va urma)
