Și pe vremea când Nicu avea vreo cinci-șase ani exista obiceiul de a se organiza bâlci cu ocazia unor sărbători religioase. Erau evenimente ceva mai aparte decât altele care însuflețeau mare parte din comunitățile limitrofe localității organizatoare. De regulă, lua parte multă lume. Se participa cu mic cu mare. Bâlciul era o bună ocazie de a întâlni vechi cunoștințe, de a comercializa produse de tot felul și de a vinde sau cumpăra animale. Dar mai ales, era loc pentru distracții, iar în acele zile ochiul n-avea timp să se plictisească. Un asemenea bâlci, de mai mare amploare se organiza de ziua Sfinților Petru și Pavel, pe 29 iunie, la Bacău.
Așezat în căruța încărcată cu lucernă proaspătă, hrană pentru cai, dat în grija unui țăran și însoțit de copilul acestuia, de aceeași vârstă cu el, Nicu a luat drumul Bacăului cale de vreo treizeci de kilometri, dintr-un sat numit Valea lui Ion, aproape de orașul Buhuși.
S-a plecat de cu noapte. Întunericul stăpânea tot locul. Un felinar cu lumină plăpândă, agățat în partea stângă a căruței, avertiza că un vehicul se află în mișcare. În rest, sunet de roată, de copită, strănut de cal, trezit și el prea devreme. Din când în când, țăranul își îndemna caii cu câte un ”hăis-cea” care nu avea nimic imperativ în ton. În asemenea acompaniament era rost de tras un pui de somn și de intrat din nou în lumea visului. Caii țineau drumul, ochiul lor ager ajutându-i să deslușească calea. Nimeni nu se grăbea. Nici căruțaș, nici cai. Pasul calului, dulce în mișcarea sa monotonă, simfonia roții de lemn cu șină metalică strivind orice pietricică, imprima o atmosferă care îmbia la somn. Uneori, zgomote puternice păreau să fie prea puțin cunoscute unui copil trăit la țară. Asta se întâmpla când, din depărtare, se ivea o arătare cu ochi de foc. Venea din negură și se topea în negură tot atât de repede. Ochii acesteia erau așa de înflăcărați încât copilul îmbibat cu basme și povești cu întâmplări supranaturale, trăia foarte ușor senzația că lucrurile se petrec aievea și că arătarea se îndrepta direct spre el, învăluindu-l în foc și mistuindu-l într-o clipă. De frică, se strângea ghem și se făcea una cu lucerna. Când mai să creadă că pericolul este iminent, camionul, căci arătarea era un asemenea vehicul, trecea pe lângă căruță, fornăind și scârțâind din toate încheieturile. Erau camioane rusești de tip Zil, obosite de război și de kilometrii parcurși, zgomotoase, pe care șoferii români, inventivi cum sânt, le puneau încă în mișcare. Situația se repeta, iar starea prin care trecea Nicu era aceeași. Tăcea însă chitic de teamă să nu se facă de rușine. La rândul său, tovarășul de drum trăia o spaimă similară.
Ajuns în bâlci, totul era dat uitării. Privirile celor doi copii erau mereu ocupate. Bâlciul arăta ca un conglomerat de construcții improvizate, ușoare, cu pereți și acoperișuri de mărimi și forme diferite. Dar mai ales aveau scrâncioburi. Multe scrâncioburi. Cu lanțuri sau fără. (…) Scrâncioburile cele mari, cu lanțuri erau în număr de trei. Cel puțin după o numărătoare aleatorie. Adormite la ceasul dimineții, cu lanțurile și scaunele în nemișcare, colorate viu pe pereții dinspre interior, un fel de panouri care ascundeau de fapt motorul și întregul angrenaj, scrâncioburile păreau niște ciuperci uriașe. Nimic nu dădea la iveală strălucirea acestora ce avea să urmeze la ceas de seară când flăcăii, la lumina becurilor de pe panourile interioare, se învârteau în lanțuri, răsucindu-se, pentru a trezi admirația fetelor cu care veniseră la petrecere. Adevărat este că unii, la coborâre, aveau amețeli de cap sau rău la stomac, iar pentru o bucată bună de vreme rămâneau liniștiți și tăcuți, dar acesta era farmecul distracției. Mai încolo erau instalate bărcile, așezate pe bare fixe, metalice, solide,ce se puteau roti trei sute șaizeci de grade, punând omul cu capul în jos. Pentru evitarea unor accidente, cine avea intenția de a se da peste cap, trebuia să-și lege picioarele cu niște curele, ca să nu aterizeze direct în cap. De făcut o făceau cei mai nebunatici, fără a lua în seamă consecințele. Ici-colo, alte instalații care așteptau flăcăii să-și evidențieze dexteritatea sau forța fizică. Nu lipseau nici scenele pe care Mărioara și Vasilache, două personaje foarte cunoscute, păpuși celebre în acel timp, derulau un scenariu pe seama căruia acționau și gesticulau evidențiind un comic de situații care entuziasma publicul. Mai încolo, dughenele cu diverse produse alimentare puneau în acțiune papilele gustative: gogoși, vată de zahăr pe băț, înghețată la cornet, floricele de porumb, bomboane multicolore, dar și obiecte din ipsos colorat pe care le puteai achiziționa în condițiile în care, pentru un anume preț, trăgeai la țintă. Pe lângă păpuși, pitici, alte forme care imitau animale, cel mai râvnit trofeu era un cocoș mare, viu colorat. Dar puțini plătitori, mulți privitori…
