daniel dieaconu

Muntele Ceahlău, fără nicio îndoială, este cel mai cunoscut din România şi asta nu fiindcă este cel mai înalt şi nici fiindcă are cele mai spectaculoase abrupturi stâncoase. Are doar 1.907 m în cel mai înalt vârf al său, cu mai bine de 600 m mai puţin decât Făgăraşii şi abrupturile sale nu se pot compara cu cele ale Bucegilor şi n-are nici farmecul Retezatului, nici peşterile Bihorului. Şi cu toate acestea, Ceahlăul este cel mai cunoscut munte, cel mai cântat, cel mai prezent în literatura noastră. Care ar fi motivele? Cine l-a transformat într-un munte cu o aură de spiritualitate unică? Sihaştrii şi călugării care au sosit aici odată cu zorii creştinismului i-au dăruit hram şi sărbătoare, la fel ca Athos-ului, l-au sfinţit prin rugăciunile şi nevoinţa lor. Pelerini din întreaga lume ortodoxă vin să se roage aici de secole. Oamenii locului, care în Evul Mediu erau într-un număr mic, păstorii, plăieşii, haiducii, plutaşii, tăietorii de lemne au fost cei care au dat nume stâncilor Ceahlăului, au născocit poveşti şi legende, au născut o adevărată mitologie pe care alt munte românesc nu o are. Dedicăm această carte acestor oameni de la poalele Pionului, cei care au născocit legendele, cei care au spus poveştile lor lui Dimitrie Cantemir, Alecu Russo, lui Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Calistrat Hogaş sau reginei-poete Carmen Sylva. Cei care au creat o neasemuită baladă Mioriţa împărtăşită la un foc de stână lui Alecsandri, care au născocit legendele Pietrei Teiului şi Corbiţei, de la care a aflat Gheorghe Asachi legenda lui Traian şi a Dochiei, care a devenit un mit fundamental al românilor, cel al etnogenezei. Istoria acestor sate de la poalele Pionului va apărea în această carte din cele mai vechi timpuri, din străvechime şi până în zilele noastre şi, fiind o lucrare cu caracter monografic, vom încerca să oferim cât mai multe aspecte ale unei existenţe seculare prea puţin cunoscute. Astfel, vom începe cu o necesară prezentare fizico-geografică (la realizarea căreia am cerut şi sprijinul domnului Iulian Săndulache, lector universitar doctor al Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti, un bun cunoscător al regiunii, care ne-a ajutat şi cu hărţi), iar apoi vom face loc istoriei şi legendei, care vor alcătui, sperăm noi un fericit meleu. Deşi situate la marginea ţării (în apropierea hotarului dintre Moldova şi Ardeal) şi în plină zonă montană, aceste sate cu oamenii lor n-au fost în afara „marii istorii” şi acest fapt va fi reliefat de studiul dedicat Evului Mediu şi începutului epocii moderne. (…)  O jumătate de secol ce s-a vrut ateu a însemnat închiderea mănăstirii Durău şi obstrucţionarea vieţii monahale, suprimarea hramului religios al muntelui. Dacă mănăstirea Durău a avut de suferit, staţiunea cu acelaşi nume a cunoscut o perioadă de relativă prosperitate, devenind o adevărată perlă a Carpaţilor. Revenirea la democraţie a fost pentru această regiune fastă din punct de vedere religios: viaţa monahală a renăscut. A renăscut la Durău, la Cerebuc, la Poiana Maicilor, la Stănile, la Pintec şi, foarte important, pe platoul muntelui, unde, lângă Fântâna Mitropolitului (cunoscută de noi sub numele de Izvorul Rece) s-a ridicat un schit şi aici, la 6 august, de hramul muntelui, se adună mii de credincioşi. Comuna Ceahlău rămâne una interesantă: are potenţial deosebit. Muntele şi Parcul Naţional Ceahlău sunt în mare parte în comuna Ceahlău, staţiunea Durău e în perimetrul ei, lacul Izvorul Muntelui o mărgineşte de la Bistricioara la Pârâul Mare. Mănăstirea Durău şi Centrul Pastoral „Daniil Sihastru” sunt în comuna Ceahlău, la fel şi mănăstirea de maici de pe Pârâul Mare, iar în satul Schit, printre ruinele Palatului Cnejilor te întâmpină albă, înaltă şi maiestuoasă de aproape cinci secole – biserica mănăstirii Pionul. Dacă biserica veche de lemn din Răpciuni a ajuns la Muzeul Satului din Bucureşti, au rămas pentru ceahlăuani şi pentru cei care ajung pe aceste locuri bisericile de lemn, monumente de artă religioasă, de la Bistricioara şi de la Schit. Oamenii din satele Ceahlăului mai au, pe lângă toate acestea, un adevărat tezaur de înţelepciune populară. (…) De lăudat efortul elevilor care şi-au necăjit cu zeci de întrebări pe bunici, străbunici sau pe vecini. Pentru prezentarea Parcului Naţional Ceahlău am cerut sprijinul fostului şef al Direcţiei de Administrare, actualmente şef al pazei, domnul inginer-ranger Constantin Andraş. Ne mândrim cu prezentarea în această carte a unor fii de seamă a acestei comune şi enumerarea lor îndrituieşte această mândrie: preotul-arheolog Constantin Matasă, arhivistul Gheorghe Ungureanu, „vestitul învăţător al muntelui”, cum îl numea Hogaş, Petru Sălăgeanu, episcopul Eftimie Luca, generalul Dumitru Coroamă, inginerul-inventator Vasile Matasă. Autorii textelor sunt Daniel Dieaconu, Mihai Bulai, Dumitru Luca, Teoctist Galinescu (învăţător, decedat), Grigore Ungureanu (învăţător, decedat), Lulu Coroamă, Constantin Ionescu (învăţător), Elena Aflorii (profesoară pensionară), Dorel Rusu (profesor pensionar) Constantin Andraş (inginer), Cătălin Gavrilescu (director DAPNC), Paula Strugaru (elevă), Diana Matasă (elevă), Lăcrămioara Loghin (elevă), Andrei Monica (elevă), Ion Asavei (ziarist „Monitorul de Neamţ”). Fotografii au adunat şi elevii, dar colecţiile importante din care am folosit imagini au fost ale domnului inginer Viorel Nicolau, ale doamnei învăţător Maria Ţigănici şi ale domnului Dumitru Luca.

Cartea se numeşte „La poalele Pionului – comuna Ceahlău, crâmpeie de istorie”.

Daniel DIEACONU

Articolul precedentAnii rezistenţei, anii suferinţei (V)
Articolul următorGrumăzești: în așteptarea asfaltului