* În Istoria literară călinesciană, figurează două poze, una înfăţişându-l pe Arghezi, îmbrăcat în rasă călugărească, şi cealaltă stând alături de primul său copil Eliazar. Aceasta din urmă fusese trimisă preotului Gala Galaction, având menţiunea olografă argheziană: „le pere, le fils et l’evolution de la matiere”. Scriitorul credea că sfârşitul îi este aproape, dar doctorul Grigoriu-Argeş l-a vindecat de reumatismul articular de care suferea. Şi aşa, El ia zar câştigător şi fuge în… clasicism!
* Grăia Arghezi, care apucase tradiţia cafenelei literare, că „Terasa Oteteleşanu” nu ar fi trebuit desfiinţată, ridicându-se pe mormântul ei mausoleul cu cripte suprapuse ale marelui Palat al Telefoanelor. Această „dramă” va fi consacrată lingvistic printr-o construcţie surprinzătoare a lui Şerban Foarţă: Otetelefoanele!
* Tudor Arghezi s-a supărat pe criticul Şerban Cioculescu, care i-a gustat poeziile şi pamfletele, dar nu şi romanul: „«Cimitirul Buna Vestire» e un pamflet grotesc, plin de trivialităţi imunde, de răfuieli cu prietenii”. Este uşor de recunoscut în personajul Pilaf poetul Ion Pillat, în Tivianu pe criticul Tudor Vianu, iar în ministru pe I.G. Duca. Aia cu Pilaf ne-a lăsat pi…cant şi pi…lat?!
* La Mărţişorul Văcăreştilor, la aniversarea a 75 ani de viaţă a maestrului Tudor Arghezi, un tânăr scriitor îl sfătui, cu condescendenţa de rigoare, să scrie o carte cu subiect la zi despre SMT, GAC sau GAS. Îi răspunse, plictisit, Arghezi, care îi reproşase mai întâi deplasarea personală, în loc să-i transmită felicitarea la telefon: „Nu mă învăţa pe mine să fiu lichea. Nu e nevoie. Eu sunt o lichea bătrână”.
* Mulţi scriitori au apelat la animale, fără a scrie fabule. Corozivul Arghezi: „Pentru că ne displace să spunem că viaţa e o porcărie, ne flatăm a prefera să spunem că viaţa e o luptă”. Nichita nuanţează: „Mă simt când rege, când porc”. Câteodată, el avea „o foame de lup şi nu s-a rătăcit nici o oaie”. Şi tocmai se zărea pe… aleea scriitorilor, Aurel Baranga cu „Mielul turbat”…
* La Mărţişor, un trecător bătuse insistent cu o piatră în poartă (de unde sonerie electrică, la capăt de Bucureşti?). Ieşise din casă şi se îndreptase agale spre poartă poetul Tudor Arghezi, care se interesă de identitatea musafirului: „Cine e?” „Sunt eu, criticul Şerban Cioculescu”. „Spune-i că nu sunt acasă?!” – se auzi glasul de dincolo de gard, urmat de zgomotul pierdut de paşi pe alee.
* Şerban Cioculescu a precizat, înaintea lui Călinescu, că Tudor Arghezi avea, pe lângă Mitzura şi Baruţiu, un alt fiu, Eli Lotar (Eliazar Theodorescu), care a vieţuit în Franţa, ca talentat fotograf de artă şi cineast parizian, conceput fiind cu o profesoară de liceu (ea însăşi scriitoare), Constanţa Zissu, colaboratoare la revista lui, „Linia Dreaptă”. Zissu-a gura lumii că pesemne linia n-a avut acea… constanţă, care să-l determine pe Arghezi să nu calce strâmb…
* Arghezi sau „cuvinte potrivite” şi pentru voievodul culturii, şi pentru electricianul „luminii de la răsărit”. După ce s-a plâns lui Dej de o stare materială precară, la o recepţie în onoarea lui Tito, de a doua zi totul s-a schimbat: maşină la scară cu şofer, publicarea volumelor interzise, tratament medical în Elveţia, cu cont bancar corespunzător, fără control vamal la întoarcere. Dualul Arghezi a ratat „la mustaţă, în 1964, Premiul Nobel, dat mediocrului Şolohov, ca un gest de reparaţie a suedezilor, fiindcă înainte fusese decernat indezirabilului Boris Pasternak. Şi aşa obsesia naţională a ratării Nobelului ne agasează perpetuu…
* Din inepţiile cenzurii comuniste. După 1954, când a recăpătat dreptul de semnătură, Arghezi a scris un poem, elogiind nevinovata găină: „Zi cu zi, îmi faci cadou,/ Puică galbenă un ou,/ Şi nici n-ai avut habar/ Că-mi laşi zilnic în cuibar/ Parcă lunecat din cer,/ Dintr-o stea un giuvaier”. I s-a impus apoi o interdicţie tacită, deoarece un comisar ideologic vigilent i-a reproşat revistei: „cum de n-aţi observat că reacţionarul Arghezi urmăreşte să spună cât de mult s-au scumpit, în regimul nou, ouăle pe piaţă?”
* După o lungă interzicere de a publica, lui Tudor Arghezi i-a apărut volumul de poezii „Prisaca”, acordându-i-se pensia de stat. Primindu-l într-o audienţă, marele mahăr comunist Iosif Chişinevschi s-a scuzat pentru că a întârziat 10 minute. Poetul a replicat mucalit: „După o întârziere de 10 ani, ce mai contează 10 minute?”
* Venind la Uniunea Scriitorilor, Tudor Arghezi se întâlnise cu Demostene Botez (de care nu-i plăcea nici ca poet, nici ca avocat), şchiopătând vizibil. „Măi Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?” „Nu vedeţi, maestre, sunt cu un picior în groapă”. „Nu-i nimic grav! Bine că ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii?!”
* Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir la Ministerul Instrucţiei Publice, îi enerva pe toţi cu aroganţa-i vetustă. „Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu ăsta, judecând după mutră” – zise furios Ion Minulescu. „Nu te lua după aparenţe” – îl potoli cu duhul blândeţii Arghezi. „Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată!?”
* Impresarul muzical Gaby Michailescu către Tudor Arghezi; „Maestre, sunteţi cel mai mare poet al nostru!” „Nu!” i-a răspuns Arghezi, „cel mai mare e Demetrescu Gyr. E Radu Gyr!” Un coleg de celulă i-a învăţat poeziile pe de rost, ca un… casetofon.
* La cafeneaua interbelică „Imperial”, frecventată de faimoşi artişti, „un stâlp” al ei, începuse să facă fasoane faţă de un adulator, care nu-l mai scotea din „maestre”. Ofensat, „tămâietorului” îi sărise ţandăra: „Ascultă, domnule, dumneata nu eşti nici scriitor, nici pictor, nici actor, cum naiba vrei să-ţi spun?” E cât se poate de clar: când nu ai nici un talent evident, nu poţi fi decât maestru…
