Leo Butnaru și aventura de a citi Călinescu

Leo Butnaru s-a născut la Negureni, Orhei, Moldova (5. I. 1949), este licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef la revistele „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri “Aripă în lumină” (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS.  În septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului “Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Kogălniceanu care contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 a fost vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În perioada 1998-2005 este  președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, din 2005 – membru în Consiliu, iar din 2009 – și în Comitetul Director al USR.

Ce amintiri ai din copilăria ta de la Negureni, raionul Teleneşti, unde te-ai născut? Ai vreo amintire care ţi-a marcat viaţa sau te-a îndreptat spre poezie?

– Ah, frumoasă întrebare ce mă dă în duioşie, însă la care, la atâţia ani (i-ai divulgat), am tot răspuns. Hai să apelez la ajutorul fascinantului internet care tezaurizează multe lucruri, rugându-i pe eventualii noştri cititori să caute pe google romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, care a apărut în variantă de revistă în minunata publicaţie „Sud-Est”. Împreună cu alte scrieri ale mele („Românii şi enciclopedia sufletului rus” sau „Lista basarabeană”, apărute şi ele în aceeaşi revista), naraţiunea în cauză pare a fi unică în felul ei (şi al meu, bineînţeles…), deschizând şi înfăţişând un mediu mai mult presupus, dar necunoscut atât cititorului, cât şi istoricului literar din dreapta Prutului. În mare, discursul e unul autobiografic, dar al… mai multora, care se recunosc în timpurile de acum 50-60 de ani sau în perioada Represans (a represiunilor comuniste de tot soiul, numită: a căluşului în creier). Este cartea ce poate servi de imbold declanşator pentru alte cărţi despre copilăria, juneţea şi maturitatea fiecăruia dintre noi.

– Când şi cum ai aflat prima oară despre poeţii români „de dincolo de Prut”, cine ţi i-a adus în casă, de la cine ai aflat despre existenţa lor?

– Cât timp m-am aflat în sat, despre unii autori şi evenimente din literatura română aflam de la radio Bucureşti sau Iaşi. Dar de clasici ştiam încă din şcoala medie, în care învăţam Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hasdeu, Russo, Cantemir, câte ceva din cronicari etc. E drept, în abecedarul meu încă nu figurau numele lui Eminescu sau Creangă, ci, de vreo 7 ori într-un text de opt fraze, se amintea încă de Stalin. Lucrurile au început să revină la oarecare normalitate de istorie literară naţională începând cu anii 1956-1957. Iar odată intrat la facultate, în 1967, se părea că nu aveam şi nici nu voi avea vreo problemă de înaintare în cunoaşterea literaturii române contemporane. Unii dintre studenţii de la cursurile superioare mai erau abonaţi la „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viaţa românească”, la alte reviste, până când, în 1968 sau 1969, au fost „limitate”, aproape interzise definitiv abonamentele la presa românească. Deja la cursuri nu ni se mai recomanda drept literatură obligatorie Călinescu, Vianu sau Graur (studii lingvistice). Tot atunci a fost închis şi raionul de carte românească de la librăria „Meridian”, de unde deja reuşisem să procur mai multe cărţi ale poeţilor noştri, dar şi ale celor din lumea mare, apărute în prestigioasele colecţii „Luceafărul” (a debutanţilor), „Orfeu”, „Poesis”, „Cele mai frumoase poezii” etc.

Apoi mi-am mutat solo-bivuacul la Biblioteca Naţională… „Krupskaia”, unde puteai comanda cărţi româneşti, chiar dacă ştiai că de fişa ta de comandă se interesează cei de la KGB. Aici aveam mai toată presa literară din România, inclusiv celebrissima revistă „Secolul 20”, căreia îi datorez foarte mult în autodidaxia mea de atunci şi din care astăzi deţin o colecţie de peste 350 de volume în biblioteca personală. Mergeam după carte românească la Cernăuţi sau Odessa, primeam colete, prin aşa-numita modalitate „Cartea prin poştă” sau de la cunoscuţi, din Moscova sau Kiev, Leningrad sau Lvov. Cartea românească o puteai găsi până şi în… Siberia, numai nu între Nistru şi Prut. Adică, după unele proteste contra regimului la Chişinău, cartea românească nu mai putea fiind procurată aici, ci oriunde aiurea în fosta URSS..

Articolul precedentO scriitoare uitată, un caz ciudat de istorie literară
Articolul următorSeria a II-a, bilete de tratament