Acum 138 de ani se năştea la Filioara, comuna Agapia, Constanţa Marino-Moscu (17 aprilie 1875 – 20 septembrie 1940, Bucureşti), o prozatoare care a lăsat în urma sa doar patru cărţi, deşi a publicat proză (netipărită în volume) în presa literară a vremii.

Fiică naturală a Anei Popovici, va fi adoptată de soţul de mai târziu al acesteia, Panait Marino. Face şcoala primară la Paşcani, apoi este, pe rând, elevă la pensioanele Gallet şi Dodun des Perrieres din Iaşi. Studiază cu succes pianul, dar cam târziu şi în condiţii vitrege, şi abia în 1898 are prilejul să-şi perfecţioneze pregătirea la Viena. Deşi foarte dotată, nu va avea o carieră muzicală, fiind deja căsătorită şi mamă a trei copii, dar mulţi ani va da lecţii de pian.

Stabilită pentru o perioadă mai lungă la Buzău, cultivă relaţii din ce în ce mai întinse, în special în lumea literară şi muzicală. În ultimul deceniu al vieţii este directoarea unui azil la Vălenii de Munte, unde predă şi limba franceză. Debutează în 1908, cu o povestire, la „Viaţa românească”, iar în 1911 îi apare primul volum de proză scurtă, Ada Lazu, un an mai târziu fiind admisă în Societatea Scriitorilor Români.

Hipersensibilă, arsă de dorinţa de „a face ceva care să lasă din nivelul comun”, conştientă că are „aptitudini pentru lucruri mai alese”, suferind de „acea asfixie a tot ce-i frumos, bun, sfânt în suflet” resimţită în căsnicie, Marino-Moscu şi-a căutat salvarea în jurnal, în literatură, în corespondenţă. Scrisorile către G. Ibrăileanu, G. Topârceanu, Otilia Cazimir, Hortensia Papadat-Bengescu vibrează de pasiunea comunicării şi dau măsura adevărată a talentului său. De numele ei se leagă însă o poveste cu iz romanesc, un caz de istorie literară ceva mai ciudat.

În noiembrie 1906, în  primul an de apariţie al revistei “Viaţa românească”, Constanţa Moscu îi trimite lui G. Ibrăileanu (cu care nu făcuse cunoştinţă, dar cu a cărui soţie, Elena, fusese colegă de şcoală) o scrisoare, solicitându-i sprijinul „într-o chestiune foarte delicată“. Îi cerea, nici mai mult nici mai puţin decât, să nu mai publice în revistă romanul lui Mihail Sadoveanu, “Mariana Vidraşcu”, din care deja apăruse în numărul din octombrie un prim episod. Autoarea epistolei se recunoscuse în eroina lui Sadoveanu şi constatase că textul din “Viaţa românească” era o traducere din franceză a unui caiet de amintiri pe care ea însăşi i-l încredinţase spre lectură tânărului prozator, deci ar fi fost vorba de un plagiat. Jurnalul acesteia, în limba franceză, intitulat “A travers la vie”, ce conţinea amintiri dintr-o copilărie nu tocmai fericită, era doar un manuscris pe care nu s-ar fi gândit să-l facă public. Însă, pentru tânărul autor de atunci, viaţa Constanţei Marino-Moscu a putut părea o istorie demnă de interes, prezentând-o, fireşte, ca pe o creaţie originală. Constanţa Moscu îl acuză de „găteală cu pene străine“ şi dă de înţeles că ar fi dispusă să-l ierte, dacă prozatorul i-ar permite chiar ei să scrie continuarea la episodul trimis revistei ieşene: „Cine ştie… poate în alt chip, pieptănând adaosurile Dtale şi scoţând o parte din adevăr, ai fi putut publica o nuvelă, nu un roman”.  Pentru că Izabela Sadoveanu refuză să o sprijine, autoarea apelează, astfel, la arbitrajul lui G. Ibrăileanu. Rezultatul: continuarea prozei “Mariana Vidraşcu” nu va mai apărea niciodată în paginile revistei “Viaţa românească”. Sadoveanu însuşi va renunţa să mai publice, într-o formă sau alta  rescris sau nu, în foileton sau în volum  acest text controversat. Peste „cazul“ Mariana Vidraşcu se va aşterne praful pentru mai mult de o jumătate de veac. Abia în 1960, într-un număr omagial dedicat lui Mihail Sadoveanu, “Luceafărul” publică nişte fragmente inedite din acest roman cvasi-necunoscut. Dosarul e redeschis în 1970,  deci după moartea scriitorului , când în revista Manuscriptum, sub titlul “Un roman uitat. Mariana Vidraşcu”, se tipăreşte cea mai mare parte a scrierii cu pricina, împreună cu un preambul istorico-literar lămuritor semnat de Perpessicius şi de Corin Grosu. Nedispunând deocamdată de toate piesele „dosarului“  de scrisorile Constanţei Marino-Moscu adresate lui G. Ibrăileanu (şi publicate la puţină vreme în volumul al doilea din “Scrisori către Ibrăileanu”) şi, mai ales, de manuscrisul plagiat (A travers la vie)  cei doi editori lasă a se înţelege că suspiciunile ce au planat asupra romanului “Mariana Vidraşcu” ar fi neîntemeiate. Proba concludentă că, totuşi, în cazul de faţă nu este vorba de o creaţie originală o fac, cu mult tact, cu argumente expuse acribios, Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu într-o amplă Addenda la volumul V din seria operei lui Mihail Sadoveanu (editată la Minerva de Cornel Simionescu)  reproducând, între altele, in extenso pagini din “A travers la vie” şi dintr-un alt caiet de memorii în care scriitoarea a relatat întâmplările din 1906. Verdictul de „plagiat“ nu e formulat tranşant, deşi toate probele furnizate ar fi condus spre o asemenea concluzie. Gest justificabil printr-o atitudine pioasă faţă de un scriitor de importanţa lui Sadoveanu. Cazul cu pricina a fost readus în ochii opiniei publice acum câţiva ani la “Zilele Convorbiri literare” de criticul şi istoricul literar Bianca Burţa Cernat, temă reluată de aceasta şi în volumul “Fotografie de grup cu scriitoare uitate”, Editura Cartea Românească, 2011.