Desigur, atunci când vorbim de Lascăr Vorel şi arta sa ne gândim în primul rând la fluiditatea irizată a grisaille-urilor şi mai puţin la tablourile în ulei, chiar dacă o Vedere din atelier din 1916 este o capodoperă şi rezistă oricărei analize, oricât de severe. Un lucru e însă cert: Lascăr Vorel nu este un colorist de primă mână şi aici el pierde în faţa unor confraţi aflaţi la alte cote de celebritate, valorice, precum Klee şi mai ales Kandinsky. În schimb are o linie foarte sigură, foarte expresivă şi este mai expresionist decât mulţi dintre expresioniştii… canonici.
Câteva grisaille-uri sunt formidabile, capodopere ale genului, cum ar fi Cunoscătorii de artă – a se remarca gruparea şi expresivitatea capetelor, fiecare cap având un alt grad superlativ al agresivităţii, opera de artă plasată în centru fiind trupul antilopei din care sfâşie, deocamdată doar cu privirea, o haită de hiene sau În tren, la clasa II-a unde semnalul de alarmă seamănă cu un ştreang, iar pasagerii par morţi aflaţi într-o poziţie nefirească, în timp ce trenul, ni se sugerează, ar avea o viteză siderală. La operă impresionează prin busturile femeilor ce par rostrurile unei corăbii, iar în Acrobaţii II artişti cu alură de culturişti coboară arta la nivelul unei umanităţi… dezumanizate, animalice, marşul lor pe scenă spre iluzoria glorie fiind însă unul spre moarte, în timp ce alămurile par – şi chiar sunt – trâmbiţe ale apocalipsei, iar la contrabas se află un craniu, poate chiar moartea. Posedaţii pare a fi o frescă semnată de Siqueiros sau Guernica de Picasso, numai că aici avem doar oameni, nu şi animale.
Lucian STROCHI
