Lascăr Vorel se formează ca artist începând cu 1906-1907 când este clar influenţat de Jugenstil, tăietura desenului fiind când sinuoasă, când cu unele ascuţimi, tăietură ce îl face de altfel uşor de recognoscibil chiar şi mai târziu, un decorativism pe care astăzi l-am considera excesiv, „cu accentuarea expresivităţii prin chip şi atitudini.” (Petru Comarnescu, Lascăr Vorel, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p.18)
Expresionismul lui Lascăr Vorel îşi arată primele semne tot în aceşti ani, stilul expresionist e decupat cu multă fervoare în linii precis conturate, detaliile fiind extrem de reduse, esenţializate, dar rezolvarea este adesea proprie, sarcasmul fiind înlocuit însă la Vorel de un umor mult mai temperat, moldav. Un Autoportret din 1907 ne prezintă în stil expresionist un Vorel îmbătrânit, caricatural, cu mâinile devenite cioturi sau ghioage, aproape bidimensional, linia curge perfect decupată, desenul e lipit de o altă suprafaţă, caroiajul liniilor hainelor sugerînd o realitate dominantă, matrice pentru celelalte elemente plastice. Profilul este zigzagat, un singur ochi (stângul) te priveşte punctiform şi teribil, mâinile, fals robace, au proporţiile – în raport cu trupul – egale cu cele ale unui cimpanzeu.
Expresionismul său devine dominant prin 1911, dacă judecăm după un Desen satiric sau după Jocul paiaţelor de la Köln, primul având ceva fellinian, iar al doilea amintind de Edward Munch, dar şi de Hiyeronimus Bosch, cu trei personaje centrale, şi două blocuri în fundal, toate obiectele părând traversate de un vânt stihial, cosmic. Lascăr Vorel foloseşte acolada, o singură tuşă lungă şi extrem de curajoasă, privirea nu întâlneşte niciun obstacol, linia este armonică, detaliile sunt extrem de puţine, dar tocmai din această cauză extrem de relevante. Un desen extraordinar este Peţitorul, tot din această perioadă, titlu fals întrucât femeia, cu un bust generos şi o pricire tăioasă şi rece, este personajul dominant şi nu mijlocitorul, în ciuda aspectului său de Mefisto sau viitorul soţ, prăbuşit într-o bătrâneţe urâtă, propriul păr părând a fi o perucă, iar faciesul e tăiat oblic de doar două linii. În 1912 artistul ajunsese la o asemenea precizie a desenului încât dama din Industria de armament germană pare a fi trasată dintr-o singură linie curbă (paltonul) pentru ca apoi, din alte două linii ondulate, Vorel să-i încheie portretul.
Trebuie să deschidem o paranteză: pictorii, criticii, publicul din ţările mediteraniene, sudice preferă pictura în ulei; dimpotrivă nordicii, chiar germanii au o mare stimă pentru gravură, desen, schiţă, acuarelă, guaşă. Prin urmare, sudicii, latinii vor considera gravura o artă minoră, iar artistul, prin consecinţă, un artist minor. Nu se poate găsi, cred, o explicaţie psiho-logică, dar realitatea e certă.
La fel se întâmplă şi în literatură unde un roman va fi mult mai gustat decât un sonet, deşi un Basho, cel mai mare autor de haiku-uri din toate timpurile, aprecia că eşti un mare poet dacă într-o viaţă ai reuşit să scrii 5 sau 6 haiku-uri.
De aici şi rezerva unora atunci când judecă arta unui „desenator” precum Vorel.
Lucian STROCHI
Precizare: Dintr-o regretabilă eroare, în numărul precedent al Suplimentului, numele tatălui artistului Ovidiu Stanciu a fost publicat eronat. Numele corect este Traian Stanciu, nu Theodor. (Z.C.H)
