Eugen Crăciun este un heraclitic. Heracliticul (indiferent de forma sa de exprimare) este întotdeauna proaspăt, imprevizibil, novator, inconsecvent cu sine, refuzând manierismul. Dacă e şi prolific – şi Eugen Crăciun este un prolific – atunci heracliticul se poate totuşi organiza în cicluri ample, aparent contradictorii.
Libertatea de expresie îi permite să penduleze între un realism neaoş, ba chiar internaţionalist, plecând din şcoala sovietică (gen Muhina) şi un suprarealism lax, întâlnindu-se cu spirite precum de Chirico, Dali, între o candoare à la Klee şi un abstracţionism geometric gen Kandinski sau Malevici. Se simte în pensula sa disciplina desenului deprins de la Baba şi frenezia culorii pe care i-o relevase Ciucurencu. În rest, printre sute, mii de lucrări, Eugen Cărciun rămâne un singuratic, un Hidalgo – cum bine remarca cineva – un Don Quijote, dar în egală măsură şi un Sancho Panza, pentru ludicul unor lucrări, pentru bunul-simţ ţărănesc sigur şi echilibrat chiar când dansează pe sârmă. Pictorul e în egală măsură un descoperitor şi atunci nu ezită să îmbrace halatul alb al unul savant, fie că e vorba de un astrolog, astronom, biolog sau geometru şi un cuceritor, mereu în căutare de teritorii noi, pe care să le cucerească blând, lilial, să le numească şi să le stăpânească.
Pictura sa este când bidimensională, decorativă, când tridimensională (Eugen Crăciun este un perspectivist de clasă), când cvadridimensional şi atunci devine cosmic. Judecându-i opera invers, am putea spune că pictorul ar fi reuşit în orice abordare: să fie iconar, pictor bisericesc, un muralist pentru suprafeţe ample, ilustrator de carte, grafician, autor de anluminuri, pictor de şevalet, reuşind naturi statice memorabile, pictor metafizic, autor de enigme vibrante, geometru sever, refuzând euclidianul în favoarea riemanianului, crezând mai mult în linia curbă, de esenţă divină, actor profund (nu întâmplător într-o imagine din 1980 seamănă izbitor cu Emil Botta), poet subtil, al răsfrângerilor, al dezvoltărilor, forma cucerindu-se parcă singură, al fractalilor. Lucrările lui sunt o sinestezie inversă (cuvântul, sunetul, muzica, dansul, teatrul, sau altfel spus, tactilul, auditivul, olfactivul, gustativul) se convertesc în vizual, în culoare şi lumină; tehnica pare simplă: artistul îşi alcătuieşte întâi o matrice perfectă (romb, triunghi, pătrat, cerc, ovoide, etc.) apoi transformă ideatic matricea în mandală, contrariind spiritul nostru comun. Astfel un triunghi poate primi ouă (Resurecţie, 1998), piramida şi sfera pot coabita (Piramidă şi sfere, 1997), Iisus însuşi poate fi matematică cum afirmă axiomatic pictorul (Isus este matematică, 1996).
S-a comentat mai puţin latura polemică a creaţiei artistului: fructelor, peştilor, obiectelor suculente ale lui Arcimboldo, pictorul român le opune triunghiuri, sfere, roţi dinţate, curele de transmisie (Ecce homo, Arcimboldo!, 1994 şi Unde se află Arcimboldo?, 1996). Alteori polemica este mai extinsă, cuprinzând zone sau tehnici artistice întregi (mozaicul, arta africană-măştile) (Templul, 1997).
Lucian STROCHI
