Dacă Parcele nu ar fi hotărât altceva, Viorel Tudose ar fi împlinit azi 70 de ani. Născut la 26 noiembrie 1943 în Gârcina, a urmat cursurile Liceului „Petru Rareş”, apoi a absolvit Facultatea de filologie ieşeană. A lucrat redactor la secţia culturală a ziarului „Ceahlăul” mai mulţi ani, după care a deţinut funcţia de secretar de redacţie, „făcător de ziare”, cum îi plăcea lui să-şi spună. În perioada aceasta a promovat creaţia literară autentică din Neamţ, lui revenindu-i mare merit de a fi făcut cunoscută pentru prima oară în presă cea care avea să devină ”şcoala de poezie nemţeană”. Cei mai mulţi dintre scriitorii de azi din Neamţ au debutat în literatură graţie (şi) lui Viorel Tudose. După 1989 a condus ziarul „Ceahlăul”, în calitate de redactor şef, apoi de director general. Făcând parte dintr-o generaţie de ziarişti intraţi în această breaslă după „dezgheţul” din anii 70, înainte de cunoscutele „teze” care aveau să paraziteze şi chiar să sufoce gazetăria românească, Viorel Tudose, alături de Cătălin Stupcanu (prietenul lui cel mai apropiat), Eugen Tureschi, Dumitru Buznea, Teodor Radu, Vasile Orăşanu, Dumitru Simionescu, Nichita Bistriceanu a făcut ziaristică de calitate. Atât cât s-a putut în acele timpuri. Dar a şi crescut ziarişti tineri, după 1989, ajutându-i să-şi ia zborul prin propriile lor aripi. A fost, deopotrivă, un sensibil poet – dar un poet ucis, ca mulţi alţii, de gazetărie – care a publicat în tinereţe poeme în reviste literare importante din ţară, dar şi un gazetar complet, trecând prin toate etapele iniţiatice şi (apoi) de măiestrie pe care trebuie să le parcurgă un gazetar profesionist. Şi-a dăruit viaţa ziarului la care a lucrat, gazetăria – acest „câine de pază al democraţiei”- fiind fiind pentru el aerul cu care a trăit toate cele 24 de ore ale fiecărei zile din ultimele lui decenii din viaţă. Azi, la zi aniversară, să ne amintim cel mai frumos poem al său. (N.S.)
Muguri şi porţi
Livezile stau gata de galop
Cu armăsari neânvăţaţi la ham
Ţărâna risipeşte către cer
Un abur dulce-amar ca un balsam.
Dar dacă dormi, parcă auzi în vis
Un răpăit de muguri ce pocnesc
Mici gloanţe de lumină şi de fum
Vestind un anotimp dumnezeiesc.
Unde ne ducem oare, către ce?
Că năuciţi de toate şi de toţi,
Aproape nu mai credem în minuni,
Cu primăveri neferecate-n porţi
Viorel TUDOSE
