liviu ioan stoiciu

Liviu Ioan Stoiciu: „Grupul de la Durău nu a fost o gaşcă literară” (I)

Grupul de la Durău se află în aceste zile la… Durău. Acesta va împlini în această toamnă 20 de ani. Cum a văzut acest grup (din care a făcut parte) l-am întrebat pe scriitorul Liviu Ioan Stoiciu. Iată răspunsul:

“Grupul de la Durău, cât am făcut parte din el, n-a fost niciodată considerat o gaşcă. Apoi, atunci când au apărut, Caietele de la Durău au fost un model de originalitate, au scos şi scântei, a fost o publicaţie-carte «vie» (de 100 de pagini, scris mărunt) receptată instantaneu, de atitudine, inclementă, crezută pe cuvânt. Mare păcat că nu s-a perpetuat până azi… Au fost 7 (şapte) – într-o grupare de scriitori «gata formaţi», membri ai Uniunii Scriitorilor din România-USR, azi vedete, pe atunci doar recunoscuţi în plan profesional naţional, personalităţi accentuate, fiecare fiind altceva: Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu Florescu, Doina Popa, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu. A fost o minune că timp de 5 ani (1995-1999) întâlnirile de la intrarea în staţiunea Durău, la o cabană modestă de lemn (de pe malul unui pârâu de munte gălăgios; nu mai ştiu, cred că era proprietate a Romsilva, sau cum se chema pe atunci; Adrian Alui Gheorghe, prin relaţiile lui din judeţul Neamţ, reuşea să facă rost de ea, când şi când), au funcţionat sentimental, lăsându-se la o parte felul de a fi al fiecăruia, diferenţele date de gol de atitudinile publice, de opţiunile politice sau literare (unele se băteau cap în cap), sau prieteniile în particular. În acest grup am înţeles cât de greu se atenuează neînţelegerile sau conflictele (inevitabile între scriitori care gândesc liber). Eu, cel puţin, regretabil, nu aveam disciplina unor reguli (nu aveam experienţa unui membru de partid, de exemplu, care ştie ce important e compromisul cu colegul)… Totul a pornit într-o joacă literară de prieteni scriitori, reuniţi la o zi de naştere a unuia dintre cei 7, la această cabană – era surpriza lui Adrian Alui Gheorghe să o petrecem aici. Nu mai ştiu a cui a fost ideea să ne reîntâlnim mai apoi trimestrial, pe cât posibil, la această cabană (noi suportam cheltuielile de transport şi masa, cabana ne era oferită gratuit) şi să scoatem o revistă a grupului, tip carte, pe cheltuiala celor ce aveau posibilităţi din grupul nostru, la Editura Timpul, a lui Cassian Maria Spiridon (el apare, de altfel, pe cele 6 numere ale publicaţiei, ca «redactor coordonator»). Entuziasmul de la început a fost de neuitat. Repet, prietenia de departe dintre membrii Grupului de la Durău venea de dinainte de Revoluţie, legată pe compatibilităţi literare şi pe respect reciproc. În principal ne lega «optzecismul», starea lui de spirit. Mie şi prozatoarei Doina Popa, soţie, ne-a plăcut din start propunerea să scriem obligatoriu pentru fiecare număr al revistei Grupului, «Caietele de la Durău», noi am mai trecut printr-o asemenea experienţă la un cenaclu studenţesc pe care l-am condus la Bucureşti, între anii 1972-1974 intitulat «3,14» sau «Pi» şi la care era obligatoriu să citim, toţi membrii lui, la fiecare şedinţă săptămânală de cenaclu, numai texte originale, «să ne formăm mâna» (sau să ne regularizăm scrisul). Neobişnuit, la «Caietele de la Durău» am scris despre cărţile membrilor din Grup (ceea ce a provocat stupoare în rândul cititorilor avizaţi, dar ne admirau demersul sincer). Natural, cele 6 numere ale revistei-carte a Grupului de la Durău (care avea permanent invitaţi; şi la cabană, şi în revistă) reflecta şi realităţile literare ale anilor în care ele au apărut. Interesant, strict statistic, a existat şi un al şaptelea număr al «Caietelor de la Durău» pregătit să apară (care n-a mai apărut datorită fricţiunilor legate de banii de editare), care ar fi egalat la număr membrii Grupului. Era un grup de scriitori moldoveni (cu o sensibilitate specifică). Poate sunt subiectiv, dar trebuie să subliniez: cele 6 numere ale «Caietelor de la Durău» sunt remarcabile prin conţinut şi trimiteri, ele pot fi pentru istoria literaturii române un filon de minereu… aurifer (sau de uraniu; pe lângă Durău au fost mine de uraniu). Pentru mine, perioada întâlnirilor de la Durău (ele s-au prelungit şi după ce n-a mai apărut publicaţia Grupului) a fost unică în viaţă, de felul meu fiind un singuratic, inadaptabil la o viaţă literară de grup. Veneam la cabana modestă din Durău (care ni se părea a fi providenţială) cu familiile, cu soţiile, chiar şi cu copiii. În plus, aveam mereu invitaţi care se simţeau bine cu noi… Soţia, Doina Popa, era fericită că vine aici (ea e fire sociabilă). Eu, sosit de la Bucureşti la Cabana de la Durău, la poalele Ceahlăului, abia aşteptam să urc pe munte, fie şi singur (am dintotdeauna pasiunea ascensiunilor). Pentru mine, totodată, a fost o perioadă de creaţie nesperată (de altfel, am scris proze în care sunt personaje chiar cei prezenţi la cabană, am scris şi poeme recognoscibile locurilor din jurul Durăului). Am şi un jurnal al acelor zile ale întâlnirilor noastre de la Durău, scris de mână, în fugă la faţa locului, pe caiete de voiaj (nu ştiu pe unde le-am pus, dar ele există), Dumnezeu ştie dacă-l voi publica vreodată. Ar fi meritat, în timp, după ce s-au închis «Caietele de la Durău» să fi apărut cei 7 membri ai ei într-o antologie reprezentativă, să impună un stil al vieţii literare de Grup. Aşa a fost să fie, eu şi Doina Popa să ne vedem de drum, la un moment dat (nu mai ştiu exact de când; ştiu doar că toţi membrii Grupului au devenit şefi înlăuntrul sau în afara USR şi au devenit inaccesibili, tare dificil de abordat de mine; fiecare a ţinut la punctul lui de vedere, a apărut intoleranţa) şi Grupul de la Durău să se perpetueze într-o altă structură, dacă am înţeles bine, creând confuzii. Au intervenit zâzania colegială şi criticile nedrepte, neasumarea unor neînţelegeri. Ne-au despărţit opţiunile politice şi caracteristicile legate de ele (mai exact, mie mi se reproşa că eram în opoziţie faţă de ei). Eu am reacţii instantanee la atacurile nedrepte şi nu cer nimic în schimb atunci când iau atitudine publică. Deşi am fost plecat din Grup (habar nu am dacă am fost exclus), i-am apărat pe membrii Grupului în momente-cheie ale unor post-războaie ale lor publice. Îmi place corectitudinea, onestitatea. Sigur, contează ce ne-a unit şi ce rămâne: cele 6 numere-carte ale «Caietelor de la Durău» şi ecourile din opera fiecăruia dintre membrii Grupului. Pentru mine, Grupul de la Durău a fost o trecere printr-un tunel de lumină – poate eu am fost singurul care am descoperit întunericul de la capătul lui. Ca orientare literară? Trebuie relativizat, membrii Grupului n-au fost pe aceeaşi baricadă (ba chiar am avut senzaţia că fiecare a avut ridicată o baricadă a lui). Eram optzecişti «ca ideologie» (am completat formula de a scrie a optzeciştilor), fiecare şi-a demonstrat că merită să ocupe un loc al lui în literatura română «pe propriile picioare, nu în grup». Chiar avem de a face cu scriitori de primă mână în acest Grup. Altfel, fiecare membru din Grupul de la Durău are ritmul lui de a scrie şi de a publica o carte, unii sunt mai înstăriţi, alţii trag mâţa de coadă, au altă perspectivă asupra lumii (unii călătoresc în străinătate regulat, alţii nu ies din ţară), unii conduc instituţii sau reviste literare remarcabile, alţii nu conduc nimic… Dacă a intrat acest Grup în conştiinţa publică a celor interesaţi de fenomenul literar românesc? Da, nu s-a uitat, era un Grup invidiat, de unii privit cu bună-credinţă, de alţii… Dacă a avut vreun rol în literatura română această publicaţie? Are vreo revistă din ţară acest rol? Ea a dat exemplul unei regrupări scriitoriceşti viabile, «pe banii ei», în orice caz, care promova prietenia critică (doar cea care nu te menajează). Au încercat şi alţii să ne calce pe urme, formând alte grupări (nu mă refer la douămiişti, care sunt numai grupuri-grupuri, şi nu numai pe Internet). Noi, între noi, membrii Grupului, ne certam inclusiv la Durău la cabană «constructiv» pe subiecte, intram în polemici, nu ne menajam. Important însă: ne respectam reciproc atunci (ne respectăm şi azi opera literară, doar că evităm să ne mai întâlnim ca «prieteni de familie»)…” (va urma)

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentRomanul urât mirositor
Articolul următorStart în Liga a IV-a