Grigore Cugler, neconformistul părinte al lui Apunake, cel care a fost readus în atenţia cititorului român (după ce fusese comentat de câţiva scriitori ai exilului, între care Mihai Niculescu şi Horia Stamatu), abia după moartea sa, petrecută în exilul său peruan, la Lima, la 30 septembrie 1972, este recunoscut şi de foştii lui compatrioţi. Este născut la Roznov, a făcut Gimnaziul Real la Piatra Neamţ şi Facultatea de medicină din Bucureşti, iar schimbarea de regim din 1947 îl determină să părăsească definitiv ţara şi să se oprească în Peru. Necunoscut nici în noua sa patrie în timpul vieţii, unde a funcţionat ca violonist în orchestra simfonică şi ca agent de asigurări, ca sursă suplimentară de venituri – cel puţin într-o perioadă a vieţii – scriitorul începe o existenţă postumă. La o lună după moartea sa, o autoare care pare româncă după nume, Zizi Ghenea, publică în ziarul “La Prensa” din Lima (din 1 noiembrie 1972, p. 14) un articol despre scriitorul dispărut: “De origine română şi naţionalitate peruană, trăia în lumea noastră de mulţi ani şi activa în Orchestra Simfonică Naţională. Avea o cultură largă, mari calităţi umane şi se bucura de aprecierea tuturor. Fost diplomat în ţara lui de origine, îndeplinise misiuni importante la Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga, Stokholm şi Oslo… Destinul său muzical se dezvoltă sub auspicii în chip special favorabile. A obţinut, înainte de a avea 15 ani, marele premiu George Enescu…”. Compozitor de muzică de cameră, cuartetele sale erau cântate cu diferite ocazii de orchestra noastră naţională, precum şi la Roma, Viena, Stokholm şi Bucureşti. A compus muzica pentru Orfeu, folosită de Opera din Stokholm. Era un maestru la pian şi violă… Pierzând două degete de la mâna stângă în primul război mondial, inventă o tehnică specială care îi permise să continue să cânte schimbând mâinile. Neliniştile lui artistice l-au făcut să abordeze din frageda tinereţe domeniul literaturii, instalându-se în dadaismul şi suprarealismul primei epoci. Grigore Cugler a publicat în anii douăzeci, o carte stranie intitulată Apunake. Nu e de mirare că unii îl consideră pe Cugler un precursor al lui Ionescu, un alt scriitor de origine română. Diplomat de carieră, era la Oslo când, în august 1947, Regele Mihai abdică. Neputând reprezenta un guvern cu care nu era de acord, el decise să se refugieze într-o altă ţară din lume, familia sa stabilindu-se definitiv în Peru. În anii ’60, cânta la Lima prima dată o orchestră compusă în mare majoritate de dizidenţi români. În acea seară, un personaj liniştit şi zâmbitor, devine în chip neaşteptat centrul atenţiei generale. Era momentul prezentărilor şi Grigore Cugler, “Riri” pentru cei apropiaţi, a fost recunoscut de către unul dintre compatrioţi: “Nu sunteţi cumva rudă cu acel Cugler care a scris celebrul Apunake?” “Autorul nu e ruda mea. Autorul sunt eu însumi”.
Nicolae SAVA
