Poet, prozator și dramaturg (n. 21 iulie 1821, Bacău – d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curând ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai târziu vornic) și al Elenei. A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după câteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactând unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numără printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri. Deputat și ministru în mai multe rânduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela “Bucheti”, publicată în “Dacia literară”, și cu pieseta “Farmazonul din Hârlău”. După câteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în “Calendar pentru poporul românesc”. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observând lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fără exagerate iluzii, tinzând în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tânărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri câteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfârşită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzător dintre scriitorii generației sale, exprimându-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercându-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe favorabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai târziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numără și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.
Nicolae SAVA
