Într-un timp era la modă ca partidele și aleșii lor, plus câțiva independenți de coloratură, să anunțe că viitoarea campanie electorală începe din momentul certificării rezultatelor celei precedente. S-au potolit după ce cu greu s-au prins de enormitate – nu campania începea, ci îndeplinirea mandatului. Că un mandat bogat în realizări ușurează eforturile electorale viitoare, este altă discuție.
Glumeți din fire, aleșii de orice categorie s-au apucat pe urmă să dezvolte ironii la adresa câte unuia care dădea prea multă încărcătură electorală activității curente. De la ironii s-a ajuns la acuzații vehemente. Pe neobservate n-au mai fost luate în seamă de nimeni. E încă o dovadă că românul are teribila capacitate de a se obișnui aproape cu orice nu se potrivește într-o societate normală.
Considerațiile politice (și cu rădăcini politice) asupra rolului și eficienței campaniilor electorale au scos la rampă promoții întregi de prestatori cu gura. Ridicau la rang de știință toate tâmpeniile, zvonurile și insinuările. Pas cu pas au construit un paradox: pe de o parte, decretau că orice-ai face nu poți câștiga în plus decât un număr limitat de procente; pe de alta (sau altele), tocau sume de bani ce sfidează imaginația pământeană și nu justifică beneficiul.
Cu trecerea anilor, arsenalul asociat alegerilor s-a diversificat în așa măsură încât reglările de conturi cu strigături și dezvăluiri – altfel, sarea, piperul și otrava luptei politice – au dificultăți în a se plasa ca moment optim pe piața de profil. Să le faci prea devreme, se uită până la vot. Să le ții la maturat, păstrându-le pentru campanie, riști să ratezi efectul, să li se pună eticheta de diversiune, să fii blamat pe motiv că dinadins ai amânat ce putea fi decisiv.
Denaturarea și deturnarea campaniilor electorale a sfârșit prin golirea de conținut. Ca la alegerile prezidențiale din acest an. Scopul scuză mijloacele, dar nici chiar așa. E prea de tot ce ni s-a servit. Perspectiva resetării ceasului național, după 16 noiembrie, astfel încât să numărăm un nou pachet de ani de pedeapsă, și-apoi altul pentru cine-o apuca, este îngrozitoare. Și obligă, dacă nu vrei să trăiești degeaba, la a ține cont măcar acum de ce-a însemnat să nu ne rupem de trecut în mai 1990. Simbolul și influența președintelui, la români, sunt în continuare peste măsură de puternice. O campanie adevărată ar fi fost de ajutor. Să nu spună careva că n-a știut.
Viorel COSMA
