Mulţi ani, mai ales în perioada tinereţilor noastre năvalnice, priveam cu invidie spre ţinuturile judeţului vecin, Bacău, pentru că acolo era o revistă literară. Şi nu era una oarecare, acolo se adunau semnături pe care le regăseai în elita de atunci a literaturii. De asta, să publici în Ateneu era o probă de valoare, era acceptul într-un club select. Am intrat, în acea perioadă, în acel club select, fie în grup (“poeţii din Neamţ”), fie individual, cu grupaje acceptate generos de Sergiu Adam (omul nostru de contact!). Ne întrebam noi atunci, în anii ‘80, de ce apare la Bacău o revistă de cultură şi nu apare la Piatra Neamţ? Ce avea în plus Bacăul? Explicaţiile erau uneori aiuritoare, de genul că Bacăul e nod de cale ferată, asta presupunând un contact mai mare şi mai complex cu lumea. Apoi, altă explicaţie, era că la Bacău activiştii de partid şi culturali erau mai luminaţi, mai deştepţi decât ai noştri. Uneori stăteam să le facem “pedigreeul” alor noştri şi nu ne era prea clară diferenţa, dar acceptam explicaţia. De asta, continua explicaţia, la Bacău găseai şi alimente mai uşor, în acele vremuri de foame culturală şi foame pur şi simplu, când mai trăgeam câte o fugă până acolo să cumpărăm din magazine ceva conserve (magazinul din faţa gării), ceva cafea (un “cafea-dulciuri” de lângă anticariat), ceva ţigări bulgăreşti (un chioşc de lângă piaţă!) şi din gară revistele culturale care se găseau mai uşor într-un chioşc deschis non-stop. Şi noţiunea de “non-stop” era una care ţinea de un soi de libertate, la Piatra Neamţ numai la spital şi la miliţie era deschis “non stop” în acele vremuri…! Dar explicaţia de bază, care ne făcea să acceptăm că Bacăul merita mai mult decât Piatra Neamţ să aibă o revistă, explicaţie pe care ne-o dădeam noi unul altuia, era “prezenţa continuă” a lui George Bacovia. Poet pe care îl respectam până la adulare, încât şi în poeţii urbei noi îl vedeam tot pe Bacovia. Fiindcă îl cunoscuseră, îl atinseseră. “Ateneul” de azi, la 50 de ani de la inaugurare? Un solist într-un concert cu voci multiple. Invidia de atunci a dispărut, a rămas respectul. Un respect binemeritat de cei care au făcut şi fac ca “nodul de cale ferată” să fie dublat de un “nod cultural” cu deschidere spre cultura mare a lumii. Şi fără asta orice nod de cale ferată riscă să fie mâncat de rugină. Respect, Ateneu!
Adrian ALUI GHEORGHE
