* Un japonez din categoria celor care îşi pierdeau vremea cu haiku-urile spunea, încreţindu-şi fruntea, că “zâmbetul e o floare pe chip”. Amintindu-mi de zâmbetul lui Ion Iliescu, cinic, de la Revoluţie, mi-am dat seama că poporul ăsta s-a ales “cu flori de pe chip” numai de prin bălării…! Şi Iago zâmbea, când îi ieşea “pasienţa”, nu-i aşa? Şi Iuda s-a umplut de frisonul zâmbetului numărând arginţii. Există o educaţie a zâmbetului, pe care românii nu o au. Românii ori dau în clocot de râs, ori se tăvălesc pe jos de jale, bocindu-şi condiţia, soarta, neamul, familia…! Pe stradă vezi numai chipuri încruntate, chinuite de ceva interior, nedesluşit…! Aprofundându-le semenilor noştri amăreala de pe chip mi-am dat seama că îi chinuie, de fapt, peste măsură, soarta caprei vecinului…! Cum să mai zâmbeşti dacă vezi că asta, capra, îi umple de lapte pe “nenorociţii” de vecini? Dreptul la zâmbet se câştigă, de fapt. Mai aud şi acum urletul gradatului din armată care spunea: “Ce râzi, bă? Când ai să mă vezi pe mine tăvălindu-mă pe jos de râs, atunci tu ai voie să zâmbeşti un pic…!”. Acum fenomenul e puţin invers, când zâmbesc ştiu că el se tăvăleşte pe jos de râs şi asta mă face mai mulţumit.
La un concurs de mimică orice zâmbet este ca o monedă calpă. O vezi, o simţi în palmă, dar n-are valoare. Dacă aş fi în juriu la acest “concurs de mimică” aş premia zâmbetul care m-ar face să plâng în hohote… Este o povestire a lui Heinrich Boll în care oamenii dintr-o comunitate sunt obligaţi să zâmbească tot timpul. Cei care nu zâmbesc sunt amendaţi, condamnaţi. Oamenii trăiesc cu măşti, ca să placă oficialilor, miliţienilor. Şi noi am trăit într-o “asemenea Chină” în care zâmbetul era obligatoriu, în care se spunea senin: “Nu există să existe,/Cetăţeni cu feţe triste…!”.
* Există pe lumea asta aşa numiţii “ghicitori în zâmbete”. Într-un zâmbet, zic cunoscătorii, poţi citi şi istoria lumii, dacă ştii să pui cap la cap mişcarea buzelor, arcuirea pleoapelor, lumina din ochi, gândul de după frunte, contextul geografic, contextul politic, situaţia internaţională, longitudinea, latitudinea, altitudinea, mirosurile din jur… Mai sunt şi alte elemente. Am văzut o asemenea ghicitoare pronunţându-se în privinţa unui om care o luase pe drumul fără întoarcere al vieţii şi care zâmbea uitându-se în sine: “Ăsta se trăieşte pe sine însuşi aşa cum floarea de mătrăgună îşi rostuieşte otrăvurile convinsă că Dumnezeu a pariat prin ea pe eternitate…!”. Toate zâmbetele salvează, în fond, pe cineva. Când nu poţi trece o apă mare, de exemplu, întinzi peste ea un zâmbet şi apoi păşeşti, la început cu timiditate, apoi mai hotărât… Ai să vezi că merge. Da, de multe ori am trecut asemenea poduri.
* Mă întreb care ar fi zâmbetul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată…?! Cred că e al înghiţitorului de flăcări care, cu torţa aprinsă în faţă, a văzut chipurile uimite ale publicului din sala circului şi atunci şi-a dat seama că oamenii aceia, pe care îi păcălise cu trucurile sale de mii şi mii de ori, chiar îl credeau… Şi pentru prima oară a înghiţit cu adevărat flăcările cu care se jucase o viaţă şi care de data asta i-au lins măruntaiele, i-au prins inima, i-au dat măsura stihiei trezite. Eu i-am văzut zâmbetul, am înţeles că era maxima împlinire. Mi-a mai plăcut şi zâmbetul lui Leonardo Da Vinci în momentul în care a pus ultimul benghi de culoare pe tabloul cu nefericita Gioconda. Zâmbetul lui a fost, de altfel, semnătura. Mai sunt zâmbete frumoase care trec neobservate: al lunaticilor, al mamelor care îşi conduc copiii în lume, al copiilor care reuşesc să depăşească ograda casei în goana lor spre lume. Zâmbetul e o relaxare a fricii care ne ţine legaţi unul de altul.
Adrian ALUI GHEORGHE
