Fără să fiu un căţărător pe munţi, deşi am trăit la poalele lor, constat că am urcat, totuşi, trei munţi în viaţa aceasta: muntele Ceahlăul, muntele Olimp şi muntele Athos. Din această perspectivă cred că sunt un fericit. Şi nu am urcat munţii aceştia ca să mă confrunt cu uriaşele alcătuiri de piatră, ci am urcat – îmi place să cred – ca să descifrez, la fiecare în parte, ce scrie acolo sus, pe piatra cea mai apropiată de cer. Pentru că, nu-i aşa?, Dumnezeu vorbeşte lumii prin peisajele sale. Nu spunem noi, la fiecare urcare pe munte, că jur-împrejur, ceea ce vedem, peisajul, e un dar dumnezeesc? Spunea, de altfel, inspirat, Nicanor Parra: Credem că vedem ţări, dar de fapt vedem peisaje. Şi dacă e să-l îngânăm pe Platon putem spune, astfel, că perspectiva este esenţa oricărei cunoaşteri. Locul din care privim ne dă măsura a ceea ce vedem. Altfel, de ce am mai urca muntele…?
Rabindranath Tagore spune într-un vers de-al său că „nu poţi urca mai sus decât muntele visat”. E un adevăr pe care orice om îl poate verifica. Un alpinist celebru, Reinhold Messner, născut pe undeva prin Tirolul de Sud, după ce a reuşit să escaladeze Everestul fără surse suplimentare de oxigen, după ce a reuşit să escaladeze cele paisprezece vârfuri de peste opt mii de metri din lume, a explicat foarte simplu această performanţă: „Dacă nu vezi cu ochiul minţii limita până la care vrei să urci, oboseşti, renunţi. Trebuie să îţi imaginezi că nesfârşirea există ca să poţi ajunge la un capăt”. O ţâpuritură maramureşană este şi mai sintetică: Cât e muntele de nalt,/ Tot mai nalt e celălalt…! Din experienţa mea de om care a încercat cu pasul cărarea de piatră recunosc un lucru banal dar esenţial: muntele e sinonim cu răbdarea. Dar nu cu răbdarea omenească, ci cu răbdarea divinităţii care nu are nici o ţintă. Şi pe Ceahlău şi pe Olimp şi pe Athos nu urci munţi sau povârnişuri, provoci orizonturi. Fiecare om care îngână cu mersul său înălţimea muntelui îi reconfirmă, de altfel, măreţia. Avem tendinţa ca fiecare lucru, fiecare peisaj, să le vedem prin comparaţie.
Pe Athos am înţeles Ceahlăul meu. Pe Olimp am înţeles şi simţit energia mitului generic. Pe Athos, la poalele Athonului, am avut revelaţia redescoperirii unui model cu care îmi contaminasem, cândva, imaginaţia: Mănăstirea Saint-Michel din Le Puy, de undeva din sudul Franţei. Acolo, timp de aproximativ trei sute de ani, nişte călugări au săpat, într-o stâncă înaltă de vreo patru sute de metri, o cărăruie ca o spirală, până în vârf, după care au cărat, piatră cu piatră, materialul pentru un altar, în fapt o mănăstire. Că au muncit, răbdători, neştiuţi, sute de ani nu este un fapt să zicem neobişnuit. Deosebit este faptul că primul om care a dislocat prima piatră, ca să pornească acea cărare, a avut viziunea finalului, mănăstirea de pe vârful stâncii, lucru care se va fi finalizat după trei sute de ani. Apoi a văzut, cu siguranţă, lanţul uman care şerpuia zilnic jur-împrejurul stâncii înnobilată de prezenţa mănăstirii din vârf. Energia viziunii, energia visului a fost cea care a acţionat vreme de trei secole mişcând şi piatra din loc. La Athos, la fel. Mănăstirile ridicate pe stânci sau pe piscuri, săpate în piatră sau ascunse în spatele pietrelor, au ca unitate de măsură a timpului veşnicia. Nerăbdării supravieţuitoare îi răspunde răbdarea viziunii creatoare.
Adrian ALUI GHEORGHE
