Nu premiile naţionale mai consacră un autor, ci premiile internaţionale. Nu contactul cu publicul propriu, (dacă mai există un public, dacă mai există un contact!), mai contează, ci contactul cu publicul de aiurea, cât mai eterogen, mai îndepărtat, mai străin. Un scriitor (român şi nu numai) e valabil, azi, în faţa publicului (universal!) tot mai „tabloidizat” dacă e tradus în cât mai multe limbi. Îl vezi? E tradus în sârbă, în albaneză, în rusă, în maghiară, în croată…? E mare, e important. Cel netradus e trimis la colţ, e „un rebut naţional”. În cultura globalizată e o competiţie asemănătoare pieţelor de desfacere a conservelor cu sparanghel sau cu fasole roşie. Contează marketingul. Cantitatea e cea mai importantă calitate. Contează faptul că publicul cu cât e mai larg, cu atâta e mai inexpresiv, mai neatent, mai needucat? Nu contează. Uite, îl vezi? A fost tradus în Noua Zeelandă…! Ce contează că e vorba de două, trei textuleţe traduse prost, pe un colţ de pagină, ca un exemplu de exotism cultural, important e că a ajuns până acolo. Aşa de departe? Aşa de departe.
Globalizarea înseamnă, dintr-o anumită perspectivă, moartea culturilor mici în favoarea unei culturi grandioase care să onoreze omenirea în confruntarea viitoare cu civilizaţiile galactice. Pentru că omul nu se poate opri, în dinamismul său, doar asupra sinelui şi a lumii sale, el visează „deştept” transcenderea spaţiului şi, eventual, a timpului. E vorba de o criză de identitate? E o criză de supraidentitate? Sau e vorba doar de o confuzie în reperarea motivaţiilor care generează arta şi care definesc condiţia artistului. Naivul Borges se afunda heracleitic în substanţa universului: „Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e un fluviu care mă ia cu el, dar eu sunt acest fluviu; e un tigru care mă sfâşie, dar eu sunt acest tigru; e un foc care mă consumă, dar eu sunt focul”. Recunoscând asta eşti în centrul lumii oriunde te-ai afla, indiferent la câte aplauze vane primeşti după o situare în statistici. Că astăzi doar statisticile mai operează şi nu ierarhiile. Sau, mai bine zis, operează ierarhiile stabilite de statistici şi nu cele care se revendică de la valoare. Căci şi valoarea însăşi a devenit extrem de relativă, valoarea, chiar şi în artă, e un reflex al cererii şi ofertei. Un Gogol care să lucreze doisprezece ani la un roman pe care el să îl considere în final ratat, e vorba de Suflete moarte, este greu de imaginat azi. Mo Yan, chinezul care a luat premiul Nobel anul trecut, a scris „Obosit de viaţă, obosit de moarte”, vreo opt sute de pagini, în patruzeci de zile. Umberto Eco spunea că un roman care să placă, să fie valabil, să fie căutat de un public de pretutindeni, azi, se poate scrie în două săptămîni. Şi a făcut şi demonstraţii în acest sens.
Adrian ALUI GHEORGHE
